Nu mă lăsa să plec pe înnoptat.
Când numai cerul strigă în neștire,
Oprește-mă din drumul ce-am luat.
Nu îmi da drumul mâinii de cu seară
Căci frigul tău mă poate încolți.
Doar strânge-mă în brațele-ți de ceară
Chiar și de sufletul îmi poți boți.
În rochia mea neagră de cerneală
Pornesc spre lumi ce nu am colindat.
Pierdută sunt, că aspra ta răceală
Din tine, pentru veci, m-a alungat.
Atât te rog, măcar în amintire,
Zidește-mi inima într-un palat
Și las-o să trăiască în smintire
Că din ce-a fost, toată s-a spulberat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Îți mulțumesc că îți împarți gândurile cu mine...