Transformare

În liniștea tăcut-a singurei bătăi

Ce inima-mi mai poate să perceapă,

Zvâcnesc cu spasmul unei vâlvătăi 

Cu chipu-ți imprimat pe a mea pleoapă.

Respir prin corpu-ți rece și mă-ndoi,

Căci eu sunt doar o umbră răsfirată

În ani întregi ce au trecut greoi

Scriind în mine clipa deșirartă.

Sunt o legend-a unui vechi strigoi

Ce-a exista cândva, în altă soartă,

Am sânge-amestecat cu-al tău puroi...

Nu mai sunt om, sunt o fantasmă moartă.

Sângerândă

De tine inima mi-e încă plină

Și carnea de atingeri care dor.

Pe mine zace urma-ți cristalină

Și mirosu-ți c-un slab iz inodor.

Pecete-ai pus cu mâna-ți fină

Și-ai dispărut ca visul incolor.

Ștanțându-ți tu în mine rădăcină,

M-ai aruncat în umbra zilelor.

Secătuită mi-s de dragoste haină,

M-amestec doar cu clipele-mi de dor.

Aș rupe în bucăți amprenta ta străină 

Dar nu mai pot că-mi ești mutilator.

Ultimul vers

Eu strălucesc numai prin tine,

În vene-mi curge seva ta.

Ca un actor după cortine 

Tremur pentru a exalta.

Fărâmă sunt încântătoare 

Când tu în juru-mi doar roiești.

Ca pasărea nemuritoare

Renasc din umbre de zâmbești.

Tu mie-mi ești ca universul,

Aș vrea să fiu doar steaua ta.

Din poezie, ultim versul

Ce-n cărți mai poate exista.

Mărturisire

Cu ochii fragezi, eu doar te privesc,

Mi-e gura de cuvinte încleștată.

Aș vrea să urlu hai să te iubesc,

Doar că pe buze vorbele-mi așteaptă.

Clipesc cu chipu-ți încastrat în pleoape

Și ochii tăi parcă mă urmăresc.

Cu reticență-mi murmur slabe șoapte

De-abia aud până și ce gândesc.

Ți-aș susura în umbră, într-o noapte,

Doar hai să ne îndrăgostim, ca doi copii.

Dar încă-i zi și vorbele-mi necoapte

Se sting în suflet, fără ca să știi.

Doar...

Doar lasă-mă să-ți las parfumul

Pierdut în carne, undeva,

Cu el să îți amesteci fumul 

Ce îl imprimi pe cineva.

Doar lasă-mă să-ți fiu eu scrumul

Ce lași absent altundeva.

De aș putea, ți-aș fi consumul

În loc să fiu altcineva.

Antidepresiv

Și ce contează lacrime vărsate?

Mii de cuvinte sufletu-mi culcând?

A mele tocuri vor fi mai înalte

Și voi păși semeață, pe ele călcând.

Și ce contează că-năuntru bate

O inimă ce vrea doar moarte-a întâlni?

O-ndop cu vise, chiar de par deșarte,

Până numai iubirea iar o va stăpâni.

Și ce contează că-n mine se zbate

Durere și tristețe în mod necontenit?

Prin ele glorioasă iarăși voi răzbate

Și voi iubi tot ceea ce eu am devenit.

Tu și eu

Tu îmi ești alb... mereu lumină...

Eu întuneric, cerșetor de milă...

Tu îmi ești eu... eu nu-s nimic...

Sunt praf pierdut în trup anemic...

Tu îmi ești forță... eu durere...

Tu îmi ești corp... eu doar cădere...

Îmi ești magie-otrăvitoare,

Iar eu sunt doar o muritoare...

Curiozitate

Și tu, de fapt, pe cine vrei

Atunci când nu mă vrei pe mine?

Pe cine-n brațe vrei să iei

Când locu-i gol chiar lângă tine?

Cui chipul vrei să îi săruți

Și marea-n ochi să o pierzi toată?

Pe care buze tu asmuți

Iubirea ce nu mi-a fost dată?

Căci lângă tine, sunt nisip.

Mă speli cu apă-ntunecată,

Acoperi cu praf al meu chip

A ta eu nu am fost vreodată.

Rugăminte

Te rog, nu-mi pune pauză-n iubire,

Nu mă lăsa să plec pe înnoptat.

Când numai cerul strigă în neștire,

Oprește-mă din drumul ce-am luat.

Nu îmi da drumul mâinii de cu seară 

Căci frigul tău mă poate încolți.

Doar strânge-mă în brațele-ți de ceară

Chiar și de sufletul îmi poți boți.

În rochia mea neagră de cerneală

Pornesc spre lumi ce nu am colindat.

Pierdută sunt, că aspra ta răceală

Din tine, pentru veci, m-a alungat.

Atât te rog, măcar în amintire,

Zidește-mi inima într-un palat

Și las-o să trăiască în smintire

Că din ce-a fost, toată s-a spulberat.

Cărțile pe față

Așa și? Da! Sunt femeie!

Puternică cum nu ai chibzuit,

Renasc din fiece scânteie,

Aprind în mine focul mistuit.

Și ochii-mi pământul să-l răstoarne

Ei pot de vor cu-adevărat 

Că eu sunt forță cutremurătoare,

Posed și ce nu e de posedat.

Desfac și leg la loc orice strânsoare

Când sufletul mi-o cere răspicat.

Femeie sunt și chiar de-s visătoare,

Ce zace-n mine n-are duplicat.

Cugetare

Și dacă viață-n doi se-mparte

Sau se-nmulțește la pătrat

Nu mai contează, căci doar fapte

Într-un final am adunat.

Chiar de-am fost foc ori, uneori, furtună

Sau poate ploaie calmă-n înserat,

Ce-am semănat în urmă se adună

Și creștem doar cu ce am cugetat.

O dâră-n spate doar ni se mai zbate

Când fumul nostru piere-n înnoptat.

Ce efemeri murim în miez de noapte 

Când n-am trăit de fapt cu-adevărat.

Renaștere

Acum poate că sunt doar întristare 

Și sufletul se scaldă în dureri,

Dar, oare, cine parte n-are

De-nfrângeri ce apar de nicăieri?

Privirea mi-o fi neagră ca pământul

Și-n inimă flori pare că se ofilesc.

Când mă adie în tăcere vântul,

Mă plec în  părți și mă rostogolesc.

Dar zâmbetul nicicum el nu dispare

Că-ntr-un adânc, de mine cunoscut 

Eu simt cum mă transform în soare, 

Chiar dacă pân-acum eu nu am renăscut.

În loc de adio

Când nopțile vor fi prea reci,

Să mă săruți când vrei să pleci.

Să-mi ții în brațe trupul strâns

Cu freamăt să zâmbim în plâns.

Să nu îmi spui că o să treci

Și-ntr-un adio, buze seci

Tu să-mi dezmierzi cu un sărut

Ce-n timp, uitat, a dispărut.

Când zilele ne-or despărți

Și-n lumi pe noi ne-or împărți,

Măcar o noapte să-ți răpești

De mine doar să-ți amintești.

Cântec surd

Și cânt... doar cânt... dintr-o veche vioară,

Îi mângâi lin arcușul pe corzi pierdute-n seară,

Iar sunetul albastru spre cer tăcut se-nalță

Ca trilul unei păsări ce-a fost cândva măreață.

Cu luna-mpreunată ca într-o serenadă

Dezmierd apusul tandru plecat în promenadă 

Și-i pun în versuri dorul ce inima îngheață,

Măcar să-i simt fiorul, de nu mă mai răsfață.

Doar note mute ies din mine și vibrează

Unindu-se cu noaptea prezentul îmi pătează.

Dar eu tot cânt și lunii vioara-i descifrează 

Un suflet trist ce, jalnic, abia vociferează.

Platonic

Povestea noastră e așa ciudată...

Ne naștem din scântei în asfințit

Și ne trăim dorința vinovată,

Ca să murim, apoi, în albul răsărit.

Luceferi poleiți în umbră mată

Încă mai strălucim pe ceruri osândiți

De o iubire prea nevinovată

Ce ne preface-n sclavi-i pângăriți.

Platonică și, uneori, suavă,

Iubirea noastră-n stele s-a dosit.

Ne-atingem c-o simțire prea bolnavă,

Că de alergătură noi doi am obosit.

Invitație indecentă

Dar, haide tu... haide de bea-mă,

Doar soarbe-mi vinul din priviri.

Hai, simte-i gustul și doar ia-mă,

Desfată-te cu otrăviri.

Nu te ascunde, ci încearcă

Amara mea savoare de pelin.

Ai vrea să te înfrupți, dar parcă

Îți este teamă de al meu venin.

Oricât ți-ai înfrâna dorința seacă

Puterea ei n-ai cum să o suporți

Și ai să-mi cazi ofrandă maniacă.

Dar pentru mine ești la fel ca toți.

Imagine

Mi-s mâinile legate cu păcate

Și sufletul în spini îmi este prins,

Dureri ascunse ce au fost cărate

De-un chip frivol cu ruj aprins.

Mi-s ochii desenați în ape 

De lacrimi picurate sub un fard

De-un mat intens să nu îmi sape

Obrajii reci ce încă-mi ard.

Mi-i inima lăcașul mut de șoapte 

Ce creioneaz-un zâmbet imprecis

Pe buzele-mi crăpate de necoapte

Simțiri ce-n suflet mi s-au sinucis.

Mi-s toată numai fețe dejucate,

Fardată în culori de nedescris,

Imagini înăuntru fabricate 

Să placă unui ochi mereu închis.

Marionetă

În mintea mea sunt numai una,

Doar eu cu mine-n univers.

Dar inima-mi urlă într-una 

Că eu trăiesc în mod pervers.

Purtată sunt de mâna acră

A fadului destin prescris

Ce-mi joacă rolul cu o sacră

Mimare-a unui manuscris.

Marionetă fără vlagă

A unui creier și cord stins,

Mă mișc de parc-aș fi întreagă,

Dar sunt de fapt un corp prelins.

Iubește-mă azi

M-ai prins în brațele-ți tăcute într-o seară.

N-a durat mult... fărâmă de moment.

Halucinantă armonie liniară,

Ne-am agățat stingheri de-un sentiment.

Pictați noi ne-am lăsat pe pânzele de ceară

Și-am dezgolit oglinzile din noi,

Cum se desface luna într-o doară

Pe-un vârf pleșuv din munții goi.

Minunile ascunse în adânc vibrară

Cu-atingeri născocite dintr-un infinit

Ce mut a stat, dar rărunchi-i strigară:

Iubește-mă tu azi cum nu m-ai mai iubit.

Vechi trandafir

Am fost un trandafir cu plină floare,

Am înflorit în blândul răsărit,

Cum se deschide apa într-o mare,

La fel și eu plăpând am tresărit.

Dar nori întunecați s-au pus în cale

Și albele petale mi le-au schingiuit,

Pământ uscat s-a năpustit agale

Pe-a mele profunzimi le-a biciuit.

N-a mai rămas din mine decât jale,

Bobocii mei târzii s-au prăfuit.

Vechi trandafir cu izuri pastorale

S-a stins demult de dor doar bântuit.

Geniu pierdut

Mă pierd, mă zbat, mă schingiuesc,

Cuvintele din minte mă doboară,

Cu fulgere de sensuri mă-ncolțesc

Și cu tăcere sumbră mă-nconjoară.

În lanțuri reci și grele mă-ntețesc

Sunt sclavă în furia lor murdară

Și în vâltoare neagră m-amețesc,

Ciudata lor strânsoare-i ca o sfoară.

Cuvinte fără formă doar rostesc,

Iar conștiința mea acum vulgară

E posedată parcă de demon grotesc,

Creația macabră mă-mpresoară.

Apusă în delir nebună clocotesc

Iar mă dezbrac de mine-n foi de ceară

Și vers cu vers pe pagini împletesc

M-am desfăcut, devin iar clară.

Iz de toamnă

Astăzi, tu mie îmi miroși a toamnă,

A dragoste amestecată cu delir.

Iar urma buzei tale mă îndeamnă 

Să mă desfăt din vinu-ți cu ghimbir.

Îți cad pe umeri pletele din frunze

Și-n ochi lucesc migdale brumării.

Suflet pierdut, tu te transformi în muze

Ascunse-n versuri vagi de poezii.

Nu-mi ești nici cald, nici rece ca de iarnă,

Bizar amestec de simțiri din ploi,

Îmi ești ca o statuie ruginită-n toamnă,

Rămasă-ntr-o pădure cu copacii goi.

Judecată

Da... pănă și îngerii păcătuiesc,

Iar mi-s înger cu-aripi despicate.

Și-oricât de tare după mă căiesc,

Îmi place izul clipelor sacrificate.

Și chiar de vreau în rai ca să sfârșesc

Plăcerea de moment e peste poate.

Da, știu c-a mele fapte o să le plătesc,

Dar este-un rol în tot și-n toate.

Într-un final, totul e omenesc,

Drumuri parcurse doar pe apucate.

Când va fi timpul, o să cântăresc

De-au meritat efortul cărțile jucate.

Potrivire nepotrivită

Eu nu ți-am spus din ce-s făcută eu,

Dar tu mi-ai spus din ce-s visele tale.

Și, chiar de poate sună a clișeu,

A tale sunt cu mult sentimentale.

Eu ți-am șoptit doar că mi te-am dorit,

Dar tu, un univers mi-ai pus în cale.

În mine, tu furtuni cu ploaie ai stârnit,

Iar eu în tine numai ultime vocale.

Suntem atât de diferiți în ce simțim 

Și, totuși, potriviți în celelalte,

Doi poli opuși suntem când ne privim,

Dar tot mai facem sufletul să salte. 

Frumusețe iluzorie

Și frumusețea asta trecătoare,

Pe care unii-o au sau o nutresc,

E câteodat-atât de-nșelătoare,

Căci după ea nebunii s-ofilesc.

Te-nvăluie în ea ca spuma mării,

Halucinații născute în deșert,

Când o găsești, pe calea desfătării,

Te-arunci năuc ca-n vis incert.

Când n-o posezi, o vrei cu disperare,

Din ea să ai fărâmă de pigment,

Și uiți că frumusețea moare,

Se risipește-n zile, devine un fragment.

În timp, frumosul chip se stinge

Cu anii ce te-ncarcă permanent.

Și-ntr-un final, doar sufletul distinge

Eterna frumusețe de una de moment.

Eliberarea provizorie

Și poate că acum te las să pleci,

Dar nu te șterg, în mine ești pe veci.

Când tu în fugă ai să te îneci,

De unde ai plecat, pe-acolo ai să treci.

O oră de vei vrea ca să petreci

Doar tu cu mine, numai să încerci,

Amarul din privire tu să îmi diseci,

Eu te aștept aici, în locuri intrinseci.

Da, poate că în mine sunt bucăți mai seci

Și poate, undeva, ascund fărâme reci,

Dar rănile uscate tu doar mi le vindeci

Pe cicatrici adânci tăcut când te apleci.

Deci, du-te-acum oriunde-ai vrea să pleci

Căci eu rămân aici, să te aștept pe veci.

Blestem eu ți-s pe umeri, cu mine te apleci,

Dar tu-mi ești vindecare, durerile îmi spinteci.

Iubirea noastră

Iubirea noastră, singulară floare,

Răsare-n ochi și-n trup dispare.

Ne amețește în vâltoare,

Ne lasă slabi, fără suflare.

În ea nu este umbră de culoare,

Doar urmă de trăire curgătoare.

În lanțuri suntem prinși ca-n legătoare

Acum dorim, apoi dorința moare.

Nu suntem noi în orele perfecte,

Ci două suflete cu tainice defecte.

Ne consumăm în foc pe îndelete

Să ne trezim apoi ființe incomplete.

Iubirea noastră, veștejită floare,

Uscați de-a simțămintelor amploare,

Ne ofilim când picurii de soare

Apar de nicăieri ca într-o închisoare.

Tango mut

În ritmul nebuniei noastre ne-mpletim,

Pășim tăcuți, ne unduim, zâmbim,

Purtați de-un sunet mut de clavecin,

Nu respirăm, mimăm numai puțin.

Pe ringul solitar doar noi doi existăm

Zburând cu aripi nevăzute ne-mbinăm,

Ne susură adâncul și ne contemplăm,

Cu mângâieri pierdute ne aflăm.

Nu-s vorbe între noi, doar sunet fin,

În întuneric ne-afundăm în pas divin.

Cu-a necunoașterii priviri ne zugrăvim 

De tot ce-am fost, acum ne dezgolim.

Aș fi. Ai fi

Aș fi. Ai fi. Dar nu știm cine.

Fărâme aruncate și infime

Din noi și, poate, din oricine,

Pierduți cândva într-o mulțime.

Aș fi... pasăre călătoare

Pe ceru-albastru curgătoare

Doar eu și vântul în strânsoare,

Încrengătură răpitoare.

Ai fi... eternul cer albastru, 

Străpuns în noapte de un astru,

Doar tu și vântul tău sihastru

Sculptați pasărea-n alabastru.

Aș fi. Ai fi. Dar nu știm cine.

Întreg născut din părți divine

Unite-n taină de oricine

Sau răsfirate-n zări străine.

Coșmar

Mi-e luna roșie osândă,

'N-a ei paloare surâzândă

Mă pierd pe-alei ca o flămândă

Nălucă-n noaptea sângerândă.

Mi-s eu cu fețele schimbate,

Nimfă pe căi întortocheate,

Alerg fără s-ajung departe,

Desprinsă parcă dintr-o carte.

Legată sunt de realitate,

Dar rătăcită-n lumi deșarte,

Un vis ciudat ce mă împarte

Între o viață și o moarte.

Nu pot s-aud divine șoapte,

Doar urlete în miazănoapte.

Înger și demon mă străbate,

Trăiesc patimi nevinovate.

Doar noi

Doar noi și-un cer acoperit cu stele,

Pășim stingheri, amestecați cu ele.

Ne-mbracă luna în lumini eterne,

Pe noi, tăcute falduri, își așterne.

De mână alergăm printre himere

Și ne topim în caldele mistere

Adăpostiți de brațele materne

A unei nopți de iarnă terne.

Golași de simțăminte și putere,

Suntem hrăniți de vise efemere,

Plutim numai pe valuri de plăcere,

Doar noi și-a dragostei tăcere.

Enigmă

Ni-i greu când totul ne întreabă

De ce sunt eu, ființa stearpă?

De ce chiar tu, copil blajin,

Te-ai alăptat cu-al meu venin?

Sunt crudă, față mi-i de gheață,

Dar al tău suflet mă răsfață

Și tot ce zace-n mine crapă

Și-mi curge-afară ca o apă.

Îmi răsfoiești pe îndelete

Adâncurile-mi incomplete.

Când sunt prea rece, în versete,

Mă descifrezi și-aduni schelete.

Poate noi suntem laolaltă

Veniți din lumea aialaltă...

Demon și înger, printre rânduri,

Ne completăm tăcuți în gânduri.

Suntem enigmă fără explicare,

Stigmatizați de mintea-ntrebătoare.

Fără de înțeles, arzând printre regrete,

Ne-abandonăm în a iubirii secte.

În picuri de ploaie

Și eu te-am așteptat, cuminte, într-o seară,

C-o ceașcă de cafea și-o ultimă țigară

Și mă durea și ploaia care bătea hilară

În colțul meu de geam cu-a sa ocară.

Cu ochii rătăciți în picurii de-afară

Îți descifram în gând pașii ce nu călcară

Prin ploaia de cristal ce îmi părea vulgară

Că-mi inunda ființa cu-a ta rece povară.

Doar stropi străini de apă pe chip se așezară 

Unindu-se cu lacrimi ce se disimulară

Luându-și poleirea cristalelor de ceară 

Să se topească-n timp cu ființa ta plenară.

Fii tu

Fii tu iubirea mea străină,

Sunet stingher de mandolină,

Ce nu mă cântă, mă alină,

Când luna mea nu mai e plină.

Fii tu abisul dintre ape,

Pământ uitat ce mă încape

Când cerul vrea doar să mă crape,

În mici bucăți să mă îngroape.

Fii tu o rază de lumină

Ce al meu demon îl domină,

Freamăt banal ce trup înclină

În ploaia de dureri haină.

Fii tu ce n-am găsit în spații

Lăsate goale de mulți alții.

Doar fii oprire-n separații, 

Realul meu în imitații.

Realitate

Mai bine hai să nu ne amăgim

Și în basme hilare să ne tot mințim.

Nu suntem ideal nici chiar pe jumătate, 

Poate doară frânturi descrise în citate.

În noi nu zace-adânc a poeziei viață

Citită a nebun din scoarță-n scoarță.

Nu suntem noi vreun vers de melodie

Pus pe un portativ clasic de simfonie.

Nu suntem nici vreo frescă miniaturală

Dosită într-un colț de operă murală.

Nici chiar statuie rece, căzută pe gânduri,

Pe care devorând-o sufletul parcă-l tulburi.

Suntem banali, lipsiți de fantezie,

Mâncați de-a realității tragică frenezie.

Purtăm înfățișări comune, plagiate,

Mult prea atent 'nainte studiate.

Cântec surd

Inima tristă-mi cântă pe-o chitară

În versurile-ți tandre-mi bate iară 

Dar n-o auzi , singură-s încă-n seară

Și te aștept tăcută, într-un colț de gară.

Într-o valiză veche-am așezat în grabă

Bucăți de amintiri smulse cu o silabă

Într-un amurg de iarnă mult prea snoabă, 

Să ți le-așez în vorbe drept podoabă.

Doar sunetul de tren mă face clară

În întunericul din noaptea mea polară.

Îți cânt refrenul vechi himera-ți să dispară,

Și mai aștept un ceas pe un peron de gară.

Împreunare interzisă

Rămas-am goi în hainele din noi

Înfășurați în umbre și secrete,

Pierduți de toți, dar regăsiți în doi

Fluturi stingheri pictați pe un perete.

Pe pânze inodore colorați vioi

Mărșăluim stindardul de pereche 

Pe catafalce din bocard greoi 

Ne-acoperim pe noi de-o lume veche.

Pătrundem prin cotloane amândoi

Dar nu ne punem sufletul de veghe,

Doar dăruim acum simțirile din noi

Loviți parcă am fi mereu de streche.

Când ceața dimineții intră în șuvoi

S-ascundă împletirea nepereche,

Ne despărțim tăcuți cu corp făcut vâlvoi

Și revenim la umbra noastră veche.

Efigie

În spatele picturii de cerneală

M-am ascuns.

Mi-e bine așa, de lume goală,

Mi-s deajuns.

În urma-mi, aruncată într-o doară

Am lăsat

A lumii voastre față ireală,

Am plecat.

Cuvinte surde-mi cântă cu sminteală,

Nu aud.

Îmi reproșați că mă cred ideală.

Mă exclud.

Așa și? Ce contează forma pe o coală?

Mă descriu

În vorbe simple, gânduri cu migală

Eu doar scriu.

Nu descifrez  vreo lume culturală,

Explorez

Adâncul meu de ființă naturală

Conturez.

Până la sfârșit

Tăcută am rămas în umbră

Ca o statuie de granit,

Nici noaptea cu mantia-i sumbră

Nu-mi mișcă trupul împietrit.

Văd silueta-ți ce inundă

Un orizont ce s-a-nnegrit,

Iar pasul tău grăbit scufundă

O lume-n care am trăit.

Se scurg din noi într-o secundă

Simțiri ce tainic am clădit,

Le-ai ruinat cu o profundă

Durere-n care m-ai izbit.

Acum sunt doar o muribundă,

Simt moartea-n pieptu-mi covârșit,

Trăiesc iubirea-mi furibundă

Ca un blestem pân' la sfârșit.

Mai stai

O clipă doar mai stai, puțin,

Mi-e inima numai venin.

Așteaptă, poate-o îmblânzesc

Și-n palmă să ți-o-mpăturesc.

Tu o secundă doar mai stai

Să-nvețe sufletu-al tău grai.

Să poată el cuvânt a-ți spune

Pe înțeles să îți răsune.

Mai stai doară un anotimp 

Să mă opresc din al meu timp

În brațele-ți să-mi cuibăresc

Trupu-mi trudit să-ți dăruiesc.

Țipăt

Ridică-mă din ale mele ape,

Nu îmi lăsa adâncul să mă-ngroape

Cu întuneric sumbru să mă-nșface

Și-n hainele-i cernite să mă-mbrace.

Adună-mă din iadul ce-și desface

Tentacule morbide ca o carapace

Și mă agață doar ca să își joace

Fatidica iubire c-o inima ce zace.

Tot corpul meu în flăcări se preface

Greu de-ndurat din mine-și satisface

A lui poftă nebună și vorace.

Degeaba țip, în juru-mi totul tace.

Ești tu

Ești tu...

Că altfel n-are sens.

Sunt om lipsit de interes

Ce doar trăiește-al său eres.

Ești tu...

Că fără tine

Ajung să mă distrug pe mine

În gânduri ce îți sunt străine.

Ești tu...

Ancora-mi ancestrală,

Lumină-n lumea-mi infernală,

Când rece mi-s și mult prea goală.

Ești tu...

Al meu întotdeauna.

Doar tu îmi potolești furtuna,

Tu poți să îmblânzești nebuna.

Ultimul act

Nimic n-a fost din întâmplare,

Nici te iubesc, nici rămas bun!

Poveste scrisă în uitare,

Jucată într-un act nebun.

Am fost duet cântat în noapte

A cărui versuri i s-au stins,

Mimate doar cu triste șoapte

Într-un decor ce ne-a învins.

Noi lun-am fost când răsăritul

Sinistru el ne-a asistat

Și tragicul lui coloritul

În zori tăcut ne-a destrămat.

Nimic n-am fost din împletirea

A doi copii ce și-au cedat

Eternului candid iubirea

Și-n lumi străine au plecat.

Drum infernal

Cărarea mă duce departe,

Sfârșitul nu i l-am aflat,

Mă las purtată eu prin noapte.

Ce trepte mai am de urcat?

Copacii încă mă domină

Și luna trupul mi-a udat.

În palida-i lumină plină

Abia zăresc unde-ai călcat.

Te caut prin păduri deșarte,

Printre hățișuri eu mă rup,

Ai dispărut parcă în moarte

Și nu-ți găsesc fragedul trup.

Sunt o fantasmă printre șoapte,

Alerg năucă-n absolut.

Oprește-te în miazănoapte

O clipă chipul să-ți sărut.