Contact

Nume

E-mail *

Mesaj *

sâmbătă, 30 ianuarie 2021

        Versurile mele nu se vor o  formă tipică a operei artistice, nu vor să pătrundă în lumea literară clasică de aceea, de multe ori, poate nu respectă în totalitate rigurozitatea prozodiei clasice. Nu scriu pentru a atinge înaltul statut de poet sau pentru a rămâne pe o pagină într-un manual de limba și literatura română. Scriu pentru că simt... scriu un jurnal în rime în care, subtil, îmi ascund trăirile din acea clipă. Scriu pentru omul de rând care, poate, nu este obișnuit cu rigiditatea creației literare, dar căruia  i-ar plăcea să se regăsească în cuvinte rostite de altcineva, sub altă formă. Scriu pentru omul care la un moment dat are o anumită trăire și pe care, poate, o disimulează cu mult tact pentru a nu părea celorlați ciudat. Nu, nu este ciudat, este perfect normal cu gânduri și trăiri firești, doar că ne-am obișnuit să ne lăsăm pradă imaginii afișate în exterior, ferecându-ne în interior pentru a nu ieși din tiparele stricte ale lumii. 
              Fiecare dintre noi ascundem în adâncul sufletului un om total diferit față de cel ce defilează nonșalant pe strada vieții zilnice. Fiecare dintre noi are propriul mecanism instinctiv de apărare, fiecare are propriul mod de a reacționa la anumite situații reale sau subconștiente... Fiecare dintre noi are felul lui propriu de a se descărca sufletește... unii plâng, alții râd, unii mănâncă, alții nu, unii vorbesc cu cineva drag, alții se închid în ei înșiși... eu... scriu. 
          Scriu cu sufletul așezat pe foaia de hârtie, nu cu mintea rațională care analizează permanent și vrea să afișeze doar imaginea perfectă în fața lumii. Nu suntem perfecți! Suntem doar niște suflete volatile care pot fi construite sau dărâmate cu un singur cuvânt spus conștient sau inconștient. Suntem un amalgam de trăiri acoperite de măști. Cine suntem noi pentru a judeca, eticheta sau critica?
             Versul meu nu este literatură... el se mulează aproape perfect pe psihologia abisală, scoțând la suprafață simțiri subconștiente pe care nu le poți acoperi doar ca să nu mai fie acolo. Ele există undeva, indiferent că vrem sau nu, că le acceptăm sau nu. Ele ne formează pe noi ca ființe umane reprezentând sinele nostru autentic, fără intervenția devastatoare a exteriorului. 
               Asta sunt eu... iar dacă voi călca vreodată pe drumul îngust al cenzurării versului sufletului cu filtrul rațiunii pentru a face pe plac lumii literare... atunci voi înceta să mai fiu eu! 

(psihologie abisală - termen generic pentru denumirea curentelor psihanalitice care se ocupă cu studiul straturilor celor mai vechi și mai profunde ale personalității, accentuând rolul fenomenelor psihice, al dorințelor, al tendințelor afective în determinarea psihicului.

abisal - termen care desemnează dinamica straturilor inconștiente, instinctive, psihoorganice, de adâncime a psihicului, opuse fenomenelor psihice care apar la suprafață.)

Apocalipsă personală

Pierdută în înnoptarea pământească
Mă sting cu un minut mai mult ca ieri,
Legată de un trup gata să râncezească,
Absent trăind a clipei trecute mlădieri.

Apusul se preface în poarta mea lumească
Gonindu-mi sufletul spre zări de nicăieri
Pe care calc blajin, vremea să îmi zdrobească 
Fărâma ce-am rămas, cu ale sale adieri.

O ultimă suflare încearcă să hrănească 
Al meu trup muribund cu ale vieții mângâieri,
Premeditând în taină secunda nebunească
Când voi ceda tăcută la a morții îmbieri.


miercuri, 27 ianuarie 2021

Transcendental

Azi... ziua în care eu am renăscut,
Ștergându-mă de ieri și ucigând pe mâine,
Sunt un crâmpei nemodelat din lut
În mâini tremurătoare de zeități străine.

Ieri... ziua în care am zburat din eu
Lăsându-mi trupul pe pământ să zacă
Plâns în tăcere de a lumii Dumnezeu 
Într-o comemorare de sentimente seacă.

Mâine... ziua în care duhul se va opri
Din fugă lui nebună spre veșnicia stearpă
Îmbrățișând eternul fără a ponegri
Trupul lumesc ce doarme la margine de groapă.

miercuri, 20 ianuarie 2021

Destăinuire

Mă plec valurilor să le-ascult tăcerea
Dar cântul lor stingher mai mult mă doare
De parc-ar vrea să-mi ia mie puterea
Și s-o prefacă-n spumă curgătoare.

Îmi cert în fața lor pe mintea bolnavă
Căci prea gândește-aiurea, în caldul asfințit.
Eu nu îi cer să-mi urle în grava ei octavă,
Vreau doar să-și țină glasul de gânduri încolțit.

Nici cerului nu-i pasă de-a mea îngândurare
Își poartă fără jenă suavul lui azur,
Lăsându-mă pe mine să trec neschimbătoare,
Cu mintea mea bolnavă și gândul meu obscur.



marți, 19 ianuarie 2021

Vă invit la o pauză de la viața de zi cu zi, pentru câteva clipe cu sufletul....

Bucăți din mine

Preferință

Atâta ne mai batem în cuvinte
Și ne rănim cu gesturi care dor,
Sub un noian tăcut de jurăminte,
Ne aruncăm doar vorbe care mor.

Cu fapte mai mereu indiferente
Pe suflet iad îl facem cu umor.
Of, viață construim printre regrete
Și-o admirăm ca simplu privitor.

Ne ștergem amintiri cu un burete,
Prea ni se pare că-i ucigător
Să ne-mpărțim a inimii secrete.
Mai bine stăm ca tăcut spectator.

luni, 18 ianuarie 2021

Antagonic

Eu încă zac în urma-ți ca o oază
Într-un deșert de apă părăsit.
Mă tot scufund în el precum o rază
Din al tău soare de granit.

Nu văd la tine calda-ți față 
Cu care m-ai furat din vechiu-mi răsărit.
Acum privirea ta-i doar gheață
C-un zâmbet de păpușă-nmărmurit.

Ești nou în vechi ca o paiață 
Ce-și poartă doar veșmântul pângărit
Zi după zi lăsând în mine ceață 
Din ce am fost și ce am devenit.

Început în forță

Și, poate, uneori, e de ajuns o palmă
Să ne trezim din visul ce-am dormit.
Chiar dacă-i grea ca o rece sudalmă
Sau de ne face suflul obidit.

Poate, adânc, simțim că ne destramă,
Dar nu-i sfârșit, e-un început pripit
Și ne trezim ca rupți din diafragmă,
Din basme-n care doar am copilărit.

Deschidem ochii ca la o pomană
În care încă cerem ajutor divin.
Nu-ți plânge viață, e precum o doamnă,
E dulce și amară ca paharul de vin.

Impas

De mi-ar fi simplu să vorbesc,
Să dau cuvintelor culoare...
Dar eu nu pot, doar bâiguiesc
Un fel de șoapte ordinare.

Un sens de-ar fi ca să găsesc,
Să strig la aer ce mă doare...
Mai bine tac și m-adâncesc
În trupul meu de muritoare.

Dezagregare

Adun în suflet răni adânci, 
Dar nu le scot, le las să moară,
Tăcute se lovesc de stânci
Ce-am devenit pe dinafară.

Le-acopăr cu valuri de fum,
Mi-s cicatrici uscate-n seară.
Le ud cu lacrimi și scrum
Din ce am fost odinioară.

În mine  zace-un zăcământ
De om ce pare că-i din ceară.
Doar mă topesc pe-acest pământ
În timp ce orele îmi zboară.

duminică, 17 ianuarie 2021

Am plecat

Îmi cer iertare, soartă, că te-am scris
Pe foi mai mult cu-ndurerare.
Nu am știut că am transcris 
Doar părți din vise ordinare.

Povestea-mi goală am descris
Ca operă de artă.
Cât de păcat că-n manuscris
Am pus o ființă spartă.

Dar nu-i nimic, destin prescris,
Te las la lume poartă
Să ies prin tine ca rescris
Volum de rimă moartă.

Separație

Atâta doare tot ce-n mine-arunci,
Cuvinte reci și vorbe de ocară...
De parc-ai vrea pe suflet, cu porunci,
Să îl închizi în greaua lui povară.

Rămân din mine triste amintiri 
A chipului ce-am fost odinioară.
Îmi curg prin vene vechile simțiri
Căci tot ce mă-nconjoară, mă omoară.

Acum te las, tu urma să-mi petreci
În clipe în uitare-amanetate.
Te voi privi cum lângă mine treci
Fără să vezi că-s și eu vietate.

Vremelnicie

De timpul meu o clip-ar sta,
Să nu mai curgă-n răsfirate
Secunde-aiurea-mprăștiate,
Și-n mine pace-ar exista.

Dar el nu stă, nebun aleargă
Și al meu trup cu el îl poartă.
Acum trăiesc, acum sunt moartă,
De parc-ar vrea doar să mă șteargă.

Stai timp, oprește-te o clipă!
Din mine focul să se stingă
Și-n loc de el, să se prelingă
Duhu-mi ce-n tine se-nfiripă.

sâmbătă, 16 ianuarie 2021

Noapte bună

Și te iubesc cum n-am iubit eu viața
Pe care mi-a fost dat ca s-o trăiesc,
Pitindu-mă în umbră cu speranța
Să mă ascund de tot ce e lumesc.

În întuneric rece căutat-am fața
Pe care în visări încă o plăsmuiesc.
Copil nebun, pierdută-s în negreața
Dorului greu, atât de pământesc.

Pe catafalce albe îmi adorm măreața
Imagine cu tine, cum mi te amintesc.
Rămâi cu bine... îți dau până și viața
Căci fără tine eu, sunt chip nesufletesc.


Epitaf


Mă predau ție, timp nescris,
Să-mi porți tu trupul cu năvală
Pe pagini de lumină goală,
Un condamnat de mult proscris.

S-aduni ce-n zile am transcris 
O viață-ntreagă cu migală,
Dar am blamat că nu-s egală
Cu îngerul meu circumscris.

Doar trece-n roșu ce-i descris
De mine-n negru cu regală
Transcriere-mi mult teatrală,
Să trăiesc doar prin ce am scris.

marți, 12 ianuarie 2021

https://booknation.ro/interviu-popica-savin-alina-roxana/

Câteodată e se ajuns să dai frâu liber viselor ca ele să prindă viață. Multumesc celor de la BookNation.ro pentru dorința de a mă cunoaște.

Prolog

Eu din durere m-am născut 
În caldă zi de primăvară,
Sub adiere de sărut
Deschis-am ochii în povară.

Am învățat să zbor în mai,
Când înfloreau cireșii,
Cu aripe ce vin din rai,
Legați de trup măceșii.

Cu sufletul doar atârnând
În două lumi distincte,
Pășesc tăcută eu cernând
În urma-mi doar instincte.

Jura-t-am vieții să nu-i dau
Motive de ocară.
De voi pleca, eu am să-mi iau
Furtuni ce mă uscară.

Respir ca simplu trecător
Și-mi șterg pene de ploaie.
C-un pas în mai nemuritor 
Și altu-n mușuroaie. 

sâmbătă, 9 ianuarie 2021

Căutare fără rost

Acum mă știi? Eu m-am uitat
Pierdută-n lume ca-n vâltoare,
Cu duh în oase impregnat
Mă mișc de parcă-s val în mare.

Chiar de respir, mai mult mimat
Mi-i gestul și-i necruțătoare
Durerea ce s-a instalat
În carnea-mi rece mișcătoare.

De mă cunoști, cum m-ai aflat?
Căci căutare-ucigătoare
Mi-i calea pe care-am plecat 
Și nu-i găsesc eu înturnare.

vineri, 8 ianuarie 2021

Ocrotitor

Mă cântă lupii-ascunși în grote cave
Spunând a mea poveste într-un asfințit 
De iarnă grea cu lună-n răsărit,
Mă plâng, urlând în sunete bolnave.

Pădurea neagră încă mă îngroapă 
În întunericu-i haotic și parșiv,
Doar glas de câine tot mai expresiv
Mă trage-n realitate dintr-o groapă.

În dansul lor tribal, nedeslușit,
M-agață și mă-nvârt în rotocoale
Și-n fuga mea îmi dau mereu târcoale,
Doar lupii mă adună când m-am prăbușit.



joi, 7 ianuarie 2021

Profanare de duh

Pătată îs de tine, de mine și de noi.
Ni-s hainele cu doruri împroșcate
Și-oricât le-am curăța, tot în noroi
Rămânem duhuri camuflate.

Prin sânge ape ni se scurg
Și din priviri otravă iese.
Atingerile doar ne curg
Prin trupuri pironite-n lese.

Murdară îs, murdar îmi ești
În duh și-n trup schimbat în carne
Decorul lumii murdărești
Cu noi doi desenați în marne.


marți, 5 ianuarie 2021

Degringoladă

Mi-i râncedă și carnea și cuvântul 
În mici bucăți mă zvânt în ploaie
Și mă aplec tăcând când bate vântul,
Acum sunt foc, acum sunt doar văpaie.

Mă scutur eu pe jos și n-are cine
S-adune laolaltă suflet și pufoaie.
Când am căzut m-am ridicat în vine,
Împleticitu-m-am,  dar, iarăși în noroaie.

sâmbătă, 2 ianuarie 2021

Aparență

Cuvintele mi-s grele și-n povară
Îmi șade încă sufletu-adormit,
Încins cu-ngândurare și ocară
Se sprijină pe vise, prăbușit.

Nu are pace și-n a lui bizară
Împotrivire de-a fi repornit
Mai scapă câte o involuntară
Șoaptă ce sună a rănit.

Păcat de-atâta ore ce strigară
Fără ca el să fie măcar auzit.
Acum zace tăcut, căci îl legară
De-un corp frumos, dar mucezit.


Ne hrănim sufletul prin cuvinte...

Timpuri

Mi-s palmele de doruri încleștate  Într-un noian de frig și suferință Puternică povară în credință  Îmi sunt de-amaruri vechi îmbălsămate. S...