Reîncarnare

Eu m-am născut să te iubesc,

Să-mi curgă sângele-ți în vine,

În suflet chipul să-ți cioplesc,

Eternul meu de după mine.

N-am învățat eu să vorbesc

'Nainte să te-nvăț pe tine.

Dar graiul meu cel pământesc

Nu te cunoaște foarte bine.

Cu ochii încă plămădesc

Lumi diferite să ne-mbine.

Din tine pe mine clădesc,

Sunt tu în straturi foarte fine.

Timp

Nu fă nimic. Atât. Privește

Cum timpu-n ore năvălește

Și ne doboară mișelește,

Un picuț azi, mâine, izbește.

Nu are cale. Doar ne calcă.

Cu-a lui mocirlă ne încarcă,

Ne tăvălește și ne-ncalcă,

În drumul lui doar ne defalcă.

Nu fă nimic. Atât. Privește

Nici clipa parcă nu clipește.

Rămânem muți trăind orbește,

Un timp nebun ce prăpădește.

Nu știi

Tu nici nu știi că, undeva, în noapte,

O inimă pustie pentru tine bate.

Nu îi auzi tu țipătul din șoapte,

Nu poți să-l simți cum în delir se zbate.

Trăiești în universul tău, departe,

Inconștient la visele deșarte.

O viață și-ncă una te desparte

De sufletul ce cântă-n ale tale cvarte.

Nu-i vei afla nicicând bucățile sfărâmate

De dulcile iluzii sfârtecate,

Rămân în întuneric, aruncate,

Necunoscutului, în taină-ncredințate.

Prejudecăți

Îmi spui mereu că mă vezi neagră,

Îmi reproșezi că sunt doar seacă,

Că fața-mi este mult prea acră,

Că ție silă îți provoacă.

Dar, oare, sub tăcuta-ți mască

Nu-mi ești asemenea, posacă?

Lumea n-o lași să te citească,

De înveliș să te desfacă.

Prejudecăți doar te îmbracă,

De frică să nu te zdrobească,

Ți-e teamă să nu te displacă

Și cu ochi răi să te privească.

Indescifrabilă

 

Apele tulburi mă inundă,

De valuri reci mă las pierdută,

În întuneric mă scufundă.

Mi-e bine-așa, la fund căzută.

Ascunsă într-un colț de umbră,

De lume nerecunoscută

Să mă acuze că sunt sumbră,

Căci mintea mea-i necunoscută.

Prea greu de restul percepută,

Neînțeleasă și tăcută,

Așa am fost cândva născută,

Din alb și negru concepută.

Ultima redută

 

Am spus prea mult, mai bine tac.

M-analizezi de parcă-s maniac.

Ascund mai bine vorbele în mine

Ca înțelesul lor să nu mă extermine.

Profund mi-i conținutul, ca un lac.

Mereu la suprafață e opac,

Dar în adânc sunt ancorate bine

Cuvintele-ți atâta de meschine.

În lupta noastră, nu te mai atac,

Nu are niciun rost să mă prefac.

Am cicatrici întipărite-n vine,

Mi le-ai cioplit cu mângâieri străine.

Cu tot ce am avut, am devenit sărac,

Mijit în întuneric mă dezbrac,

Renunț la învelișul meu cu tine,

Chiar dacă știu că mă ucid pe mine.

Anesteziată

Am înghețat, eu nu mai simt nimic,

De parcă-ntreaga lume stă să-mi cadă,

Un tăvălug ce-n calea-i mă preface-n mic,

Neînsemnat punct negru pe zăpadă.

Nu tremur, nu mă sperii, nu mă înfior,

Sunt rece și senilă îmi e mintea,

Încerc să-mi mișc încetul măcar un picior,

Dar parcă sunt legată cu îmbrăcămintea.

Nu văd decât mult negru în fața ochilor,

Fără sclipiri de palidă lumină

Și stau așa închisă în dosul ușilor.

Oare sunt o statuie sau prind doar rădăcină?

Eu n-am dorit decât să pot să-nfrunt

A realității boală însetată,

Dar am ajuns inertă, răpusă-n amănunt.

Acum sunt doar o umbră anesteziată.

Posedată

Ești demon cu formă umană

Mă sorbi în brațe când mă strângi,

Privirea-ți este inumană,

Flăcări de foc în mine frângi.

Sunt moale ca de plămădeală,

Mă descompun când mă atingi,

Mă nasc în ființă ireală,

Pierdere-mi ești, căci tu mă stingi.

Paradox

Iubirea-n vene mi se zbate

Mi le-aș tăia, dar nu știu cum,

Să curgă-n valuri înspumate,

Să mă golesc de-al său parfum.

Îmi sâcâie mintea în noapte,

În zbucium somnul mi-i nebun,

Când mă trezesc în miezănoapte

Eu nu trăiesc, mai tare-apun.

Mă arde golul cu-a lui șoapte

Și sufletul mi-i numai scrum.

Sunt moarte vie ce străbate

O viață devenită fum.

După tine

Sunt eu, în formă depravată,

Frânturi de gânduri care curg,

Exist în visuri spulberată,

În realitate doar mă scurg.

M-ai rupt, bucată cu bucată,

De am rămas doar gol pătruns

De părți din carnea-ți blestemată,

Iubindu-te, tu m-ai străpuns.

Sunt eu de tine devorată

Cu fiecare gest impus,

În piatră eu sunt transformată,

Fără s-atingi, m-ai descompus.

Vânătoare nebună

Eu lună ți-ș, tu îmi ești soare,

Ne completăm în infinit,

Chiar dac-a noastră-mbrățișare

E doar un dor nemărginit.

Iubirea noastră e candoare,

Prea pură pentru definit,

Platonică, nemuritoare,

Când e apus, când răsărit.

Mereu în umbra trecătoare

Ne căutăm dezlănțuit,

Nebuna noastră vânătoare

Până și ceru-a zdrențuit.

Paralel

Noi nu suntem meniți,

O lume ne desparte,

Ne-mpreunăm mâhniți

Din universuri sparte.

Nu avem viitor,

Doar clipe efemere.

Ne impregnăm cu dor,

Cu lacrimi și durere.

Iubirea ce ne leagă

Ne moare la picioare

Căci totul ne dezleagă,

Tortură-ngrozitoare.

Noi fi-vom depărtați

Cum luna e de soare,

De lume judecați,

Atârnăm în uitare.

Evoluție

În jurul nostru, totul doare,

Doare tăcerea dintre noi,

Atingerea ce rece-mi pare

Și ce ne lasă iarăși goi.

Ne arde liniștea în palme

De ne topește pe-amândoi,

Nici gândurile nu sunt calme, 

Se adâncesc în noi greoi.

Aproape-mi ești, însă departe,

Nu ne putem nicicum privi,

De ieri noi răzbăteam prin moarte,

Azi timpul iar ne va strivi.

Manoperă

 

Privește luna cum se joacă

În ochii-mi limpezi,visător

Și cu-a ei raze mă îmbracă

În albul său strălucitor.

Unindu-mă cu universul,

Mă face astru pământesc.

Cu dans îmi împletește mersul

Pe stele de le ocolesc.

Manoperă de lună clară

Eu mă simt vie-n asfințit

Când totul pare să dispară,

Rămân doar eu, un chip cioplit.

Spital de nebuni

Bolnav îmi plânge sufletul în palmă

Închis într-un spital nebun,

Sub tratament mai tare se destramă,

Devine la iubire deodat-imun.

Legat de mâneci strâns la spate

Se zbate de parc-ar fugi

De el, încearcă, dar nu poate,

Vrea în zadar a se smuci.

Își vede pe pereți ființa,

În chip de demon transformat

Necunoscându-și existența

În mintea lui stă ancorat.

Camera-ntunecată-i pare,

Miros de mucegai aprins.

Suflet nebun, totul dispare,

De lume dacă stai desprins.

Natural

Eu curg, mă scurg printre petale,

Îmi vând fiorii în amurg,

Sunete triste de fetale 

Trăiri în vers de dramaturg.

Fără de sens, întortocheate,

Iubirile îmi mor în vânt,

Le-aș ține-n piept, așa uscate,

Dar mă înțeap-a lor cuvânt.

Mă stăpânesc neînsemnate

Frânturi de-amor nemuritor.

Prea mă afund în depărtate

Gândiri de cuget visător.

Eu curg, mă scurg în miez de noapte,

Sunt trandafir înșelător.

Uscat de vreme și de fapte,

Arunc petale-ntâmplător.

În roșu

Singurătatea iarăși mă-nconjoară

Sunt eu...

Lâng-un perete care mă doboară

Mai mereu...

În rochia mea roșie de vară

Zac...

Cochetă-mi car a mea povară

Tac...

O ultimă țigară mă alintă

Mă dizolv...

Mai iau un fum cu gust de naftalină

Iar mă solv...

Și stau așa, pierdută-n departare,

Zbor...

M-aș transforma mai bine în uitare,

Mor...

O singură umbrelă

Doar noi și-o singură umbrelă,

Între ce-am fost și ce vom fi,

Pictați suntem în acuarelă

Prin picături de ploaie încă gri.

Pășim abia călcând aleea efemeră

Nu ne atinge apa, ea nu ne va stropi,

Noi doi, ca într-un act de operă eternă,

Un foc mocnind ce nu se va topi.

Doar noi și-o singură umbrelă

Ne purtăm pașii către nicăieri,

Trecem de mân-a vieții pasarelă,

Înconjurați de- a nopții adieri.

Poate

Poate că într-o zi, tu ochii-mi vei găsi,

Chiar dacă ei ascunși vor fi în noapte,

Ca picurii de ploaie sub lună s-or dosi,

Dansând pe-obraji în muzică de șoapte.

Poate c-atunci, în valsul lor himeric

Ne-om prinde amândoi, de stele înfășați

Și vom pluti cu norii, prin albul lor eteric,

Tăcuți pășind pe valuri, de lună adulați. 

Poate că într-o zi, până și depărtarea

Aproape va părea, când ne vom regăsi,

Schimbând în amintire chiar până și uitarea,

Măcar atunci noi, poate, nu ne-om mai părăsi.

Capitulare

E frig în jur, e numai lună plină,

E clară, impecabilă, senină.

Străluce în albastru-bleumarin,

Un astru devorat de-un zeu divin.

Sub ea, pe-o stâncă, printre ape,

Un înger pustiit îi stă aproape.

Privind-o cum semeață se impune,

El cade la pământ și se supune.

Cu mâinile-și acoperă el fața

Să își ascundă de stăpân-albeața.

Muțește se cufundă în suspine

Și plânsu-n el pe înfundate ține.

Nu-și poate spune oful către zare,

Căci luna lui i-ar fi necruțătoare.

Doar își mai șterge câte-un pic obrazul

De o privește, înălțând grumazul.

De sus, ea se preface că nu-l vede

Și câte-o rază-ntinde să-l posede.

Îl mângâie pe creștetu-i sinistru

Ca un pedant, meticulos magistru.

Dar îngeru-ngenuche cu durere

De parcă ei iertare el i-ar cere.

Nu știe pentru ce, dar se desface

Și aripile lunii dă să îl înșface.

El își predă reginei sale trupul

Să îl înalțe cât o fi văzduhul.

Să-l ia cu ea, să-l ducă către soare 

Chiar de e înger rău, să-l împresoare.

Măiestra lună-i știe lui dorința

Și într-o clipă-i curmă suferința.

În apele adânci din neagra mare

C-o rază îl aruncă să-l doboare.

Îngerul cade între valuri rece

Și duhu-n el începe să se-nece.

Închide ochii doar cu o suflare

Și se predă la lună să-l omoare.

E cald în jur...e soare, strălumină,

Pe-un țărm stingher lucește o lumină.

Un trup de înger zace-n depărtare,

De mare îmbrăcat și sărutat de soare.

Pe chipu-i străluște, cald, surâsul,

Cu părul lui bălai îmbrățișeaz-apusul.

Scânteia lunii o are-n a lui pleoape

Și-o-mprăștie în jur tot răul să îngroape.

Ca mai-nainte

Mai ține-mă în brațe un minut,

Așa cum mă luai tu, câteodată,

Când timpul nostru nu era prea scurt

Și nu părea că va muri vreodată.

Mai joacă-te în părul meu bălai

Cu mâna-ți rece adormindu-mi visul,

Când cu mișcări suave alungai

Prezentul și-l înlocuia-i cu paradisul.

Măcar un strop mai dă-mi din ce-a fost ieri, 

Să uit că azi sunt eu, dar fără de tine,

Când nu mai este noi pe nicăieri,

Sunt doar frânturi din mine și suspine.

Mai șterge-mă o dată de trecut

Cum o făceai de fiecare dată,

Ridică-mă din umbra-ți unde am căzut,

În vocea ta tăcută cufundată.

Simplu eu

De ce vorbesc eu doar prin poezie?

Că limba asta-i cunoscută mie.

E suflu ce m-aduce iar la viață,

Copil și-adult uniți de-un fir de ață.

E cântul care-mi mângâie auzul

Când văd în juru-mi năpădind apusul.

E răsăritul care mă răsfață 

Și sufletul mi-l șterge de-a sa gheață.

E graiul ce mă leagă cu pământul,

Și plânsul ce-mi va alina mormântul.

Sunt eu în mii de forme infinite,

Născută, iar și iar, doar din cuvinte.

Perpetuu

Tot mai iubesc formele tale,

Când ești căldură, când răcoare,

Când îmi ești vis, când îmi ești viață,

Când îmi ești dor, când ești speranță.

Tot mă afund printre regrete,

Păstrez imagini incomplete,

Creez trăiri dăunătoare,

Port cicatrici nemuritoare.

Tot mai respir aeru-ți rece,

Mai simt zvâcnirea-ți ce nu trece,

Mai ciopârțesc din eu pe tine,

Mai fac un pas, tu după mine.

Fantasmă

Eu ard ca torța ce în noapte

Mai luminează un minut

Și-apoi se stinge în suave

Sclipiri de lună-n cer cernut.

Nălucă îmbrăcată-n ape

Abia ating pământul fin,

Învăluită sunt în șoapte,

Când mă înalț, când mă dezbin. 

Sunt o fantasmă-n întuneric,

Plutesc de parc-aș vrea să zbor,

Sunt foc și aer, sunt eteric

Năvalnic vis mistuitor.

Catwalk pustiu

Ne place lumea să ne înconjoare 

Cu vorbe fade, fără niciun duh,

Doar cu iluzii mâine muritoare,

Astfel să ni se duc-al nostru buh.

Ne ambalăm frumos în foaie colorată

Și la exterior atent ne fandosim,

Ce mai contează că e viciată,

Doar aparență, asta ne dorim.

Și-așa împachetați cu ornamente

Pășim stângaci pe un covor prea ros

De-atâtea tălpi ce calcă incomplete,

Doar ca să vadă ochiul, chiar de e puturos. 

Monocrom

Nu vreau culoare, nu sunt, nu voi fi,

Voi fi mereu panel în tonuri gri,

Fără paloare, fără conținut,

Alb și cu negru, așa doar menținut.

Nu vreau cu roșu, roz sau stacojiu

Și nici cu verde sau vreun purpuriu...

Eu sunt doar monocrom sablat,

Pictat în umbre, apoi finisat.

Nu vreau albastrul cerului apus

Și nici maroul lutului răpus.

Eu nu redau a lumii nuanțări,

Sunt alb și negru, doar cu îmbinări.

De dragul lumii

 Bucată cu bucată mă adun
Dintr-un morman de părți mici mutilate
Și-ncep tăcută să mă recompun,
Să le refac, chiar dac-au fost tăiate.

Să le unesc la loc în vechiul tot,
Imaginea să mi-o redau trucată,
Să nu se vadă că sunt doar un ciot,
De vorbe aruncate dărâmată.

De ce mă străduiesc, oare, să asamblez
Doar trupul găunit de vreme oarbă?
A, știu, căci sufletul nu pot să-l modelez,
Din el, tot ce-i în jur, continuă să soarbă.

Și ce contează ce trăiri ascund,
Atâta timp cât simpla-nfățișare
E ca la carte. Doar așa pătrund
În lumea asta fără de valoare.

Doar timp

Pe mine timpul nu m-a vindecat vreodată,

Doar a acoperit ceea ce eu simțeam,

Învăluind în alba lui zăpadă

Bucăți din mine ce eu ascundeam.

Nu a făcut nicicând să părăsească

Durerea trupu-mi răscolit,

Doar a mascat secunda ca să treacă

Și înc-o oră eu am mai trăit.

Minciună-n fericire îmbrăcată

Am defilat pe-un podium încâlcit,

Mai seacă decât apa-mprăștiată,

Cu timpul trecător eu m-am împodobit.

Sărutul tău

Sărutul tău pe fruntea-mi amorțită

A înghețat în alba dimineață,

Statuie am rămas, de vreme împietrită,

Fără de suflu, pierdută-n rece ceață.

Suav și dulce, omițând cuvinte,

S-a-ntipărit adânc în pielea mea amară,

Născând cu el în suflet oculte simțăminte,

Bătăi fără de ritm, senzație primară.

Sărutul tău tăcut, ascuns într-o ochiadă

A răvășit o clipă de viață impregnată

Cu mici zvâcniri de cuget ce deznoadă

Inima mea de timp cu lacăte legată.

Concert de suflete

Al nostru cântec noaptea se aude,
Doar după ce-ntunericul îngheață
Două viori cu strune-atât de crude,
Noi ne unim și dăm versului viață.

Un ritm tăcut de suflete pereche,
Cu tact ne zbatem într-o simfonie
De note-mperecheate și discrete,
Ne-aliniem în rece melodie.

Cântăm un solo-n doi cu sunete deșarte
Profunde și subtile, pe corzi amestecate,
Vibrăm pe portativ și ne-mbinăm în cvarte
Într-un concert tăcut de suflete legate.

Noi doi

Noi suntem poli opuși, tu știi?

De fapt, ne leagă doar prostii,

Ceea ce credem noi că e real,

De fapt, nu e decât un ideal.

Ne completăm în fața lumii-nchise,

O carte scrisă-n două manuscrise,

Portrete afișate pe-un perete,

Fără contur, întregi, dar incomplete.

Noi nu avem nimica laolaltă,

Doar proiectăm oamenii de-altădată.

Eu sunt doar eu, tu ești doar tu,

Noi doi, noi singuri, un atu.

Redescoperire

Eu îți propun să ne dăm de pe față

Măștile care încă ne compun,

Să descifrăm a noastră grea prefață

Și mii de gânduri ce se juxtapun.

Să ne aflăm pe noi prin pipăire,

Atingeri, invadări de conținut,

Nu să ne-ascundem după șovăire,

De parcă noi nicicând nu ne-am aparținut.

Hai să lăsăm măștile să dispară,

Așa cum noi făceam de-atâtea ori.

Acum, prinși în vâltoarea care ne omoară,

Ne-analizăm ca simpli privitori.

Autobiografie

Un rând și înc-un rând, o viață,
Ascunsă-n pagini de volum
A unei cărți ce mă răsfață,
Descriind un tainic drum.

Poveste tandră de iubire,
În care doarme-un sentiment
Când e frustrare sau e împlinire,
Când este-un dor ce arde permanent.

Și la final, o simplă-alegorie,
Nu știu de-i om sau duh întruchipat,
Și mă trezesc că-s eu în agonie,
Pierdută-ntr-o oglindă, m-am emancipat.

Întrebare retorică

Să mă descopăr dulce sau macabră?

Să dezvelesc din mine reci fiori?

Sau să mă-mbrac în calda-mi ambră,

În tristul sunet de viori?

Să zbor cu aripile albe

Sau să m-afund în timp ce dorm?

Să mă pictez în culori dalbe

Sau într-un negru multiform?

Să mai respir cât clipa zace

În mine ca un trecător?

Sau să mă-nec cu duh de pace

Ca-n liniște să pot să mor?

Viciu

 

Cafeaua zace mult prea rece
În ceașca albă de cristal,
Iar izu-i aspru, tăcut trece,
Prin fața mea. Un imoral.

Un ultim fum, și ea se stinge,
Mocnit în umbră, într-un colț.
Și înc-o clipă se prelinge
De parc-am tras ultimul glonț.

Între-ntuneric și lumină,
Mă știu pierdută-n răsărit.
Doar c-o cafea ce se termină
Și-un fum ce pare infinit.

Albatros

Încă mai port pe mine dorul 

Pe care haină tu mi l-ai făcut,

Prea mândră să îmi schimb decorul,

Eu defilez ca mortul cel tăcut.

Nu mă adie vântul și nu-mi bate

Din piele-ndepărtând al tău miros,

Mai tare mă aruncă-n visele-mi deșarte

Și mă preface-n singur albatros 

În mrejele-ți atâta de murdare

Mă încâlcesc de mii de ori pe zi,

Te-aș omorâ cu vorbe din a ta trădare,

Dar ce rost are, tot nu ai simți.

Realitate seacă

Am spus atâtea vorbe inutile,

M-am afundat în gânduri fără rost,

Pierzându-mă pe căile-mi senile,

M-am mulțumit să fiu mereu ce-am fost.

Am refuzat s-ascult al vieții cântec

Și să îl fredonez la nesfârșit,

Crezând că-naintând eu doar înfulec

Și nu respir, doar bat nestingherit.

Dar realitatea este crudă doamnă

Și-n loc să mă învețe să exist,

M-a năvălit cu timpul ce condamnă

Clipă de clipă sufletul meu trist.

Iubire platonică

Cu mâini împreunate căutăm cuvinte

Căci cu atingeri sufletul ne minte,

Ne-mbrățișează-n valuri ne-mblânzite

De amăgiri amare și perfide.

Nu suntem oameni prinși în simțăminte,

Noi suntem îngeri răstigniți de minte,

Nu ne-aparținem, doar mințim cuminte

Că într-o altă viață ne vom aparține.

Suntem doar umbre reci împleticite 

De ramurile vieții obidite,

Ne scuturăm de doruri prea rănite

Și ne-avântăm pe drumuri rătăcite.

Gol

Adunătură seacă de cuvinte

Ce nu transmite ce gândim,

Doar se prelinge-n cruda minte

Reformulând tot ce simțim.

Nu are formă, conținut sau rimă,

Un amalgam fără de înțeles,

Ce joac-un rol ce doar reprimă 

Al inimii suav eres.

Necunoscută lume ce respiră

Prin pori de vorbe astupați,

Am fi mai mult, dar ne transpiră

Ochii în lacrimi înecați.

Terminus

Eu am iubit cândva o amăgire

Sau poate-a fost un simplu vis pierdut

Ce am păstrat ca veșnic-amintire

Și-n timp, tăcut, a dispărut.

Sau poate c-am închipuit iubirea

Ca pe un lung preludiu nesfârșit,

Uitând că totdeauna moartea-i firea,

Că nu rezistă ea la infinit.

Acum nu-s decât cioburi răsfirate

Ce mă compun fără a mă sfârși,

Sunt urme vechi de vremuri înșirate,

Ce n-am puterea de-a le covârși.

Introspecție

 

Să-mi scriu povestea mea eternă,
Să-mi caut calea către infinit,
În lumea asta mult prea ternă
E, poate, scopu-mi definit.

Să fiu doar eu cu umbra-mi albă
Și să mă-mprăștii-n negre zări,
Călcând pe unde de suavă
Bătaie blândă de suflări.

Doar eu cu fericirea pură,
Ce nu există-n așteptări,
Ci zace-n mine și îndură
Să îmi înfrunt vechile stări.

Eu sunt femeie

Eu sunt femeia ideală,

Atâta eleganță vărs în jur,

Încât și lumea plânge pală

Nepricepând al meu sperjur.

Ce mult vă mulțumiți doar cu privirea

Să îmi cuprindeți trupul muritor,

Uitând să îmi cunoașteți firea,

Vă amăgiți de-n iad eu vă cobor.

Asimilând doar goluri netezite

Mai mult imaginând decât având,

Cădeți în vise tandre putrezite,

O seacă existență voi gravând.

Eu nu mă vând pe chipuri zâmbitoare

Și nici pe vorbe spuse trecător,

Eu sunt femeie, în a mea pudoare,

Nu va intra nicicând un alt picior.

Pictor mincinos

Mă faci frumoasă numai din priviri

Deși eu negru mi-s amestecat cu gri,

Acoperi cu culoare unde găsești striviri,

Remodelând tăcut ce eu aș ponegri. 

Sunt stearpă și amară, cu ochii incolori,

Dar cu pensula-ți caldă în suflet mă transformi,

Omori printr-o mișcare a feței vagi palori 

Și finisezi tablou-mi, mințind că nu-s diformi.

Eu nu mi-s eu, în mine-i doar mormântul,

Tu însă reînvii din întuneric pulsul 

Și mă arunci în viață, tot mângâind veșmântul

Pe care l-ai creat, împrospătându-mi râsul.

Iluzie

În șoapte seci ți-am căutat privirea

Și m-am ascuns de vorbe care mor

Doar să te-ating și să îți simt iubirea,

Te-am înălțat pe ceru-mi incolor.

M-am făurit din vise inutile

Scriind pasage fără conținut,

Crezând naivă că-mi vor fi utile

De într-o zi tu m-ai fi cunoscut.

Prezent

 

Îmi curg petalele de inocență

Și dezvelesc sufletul meu hain,

Împodobindu-mă în haină de decență

Pășesc în lumea rece și suspin.

Culoarea mea se face dintr-odată pală,

Împrumutând tipare care dor,

Eu defilez acum în trista-mi fală

Dansând copilărește-n fad decor.

În alb și negru-mi port mândră postura,

Atentă sunt ca să nu cad în timp,

Căci n-am putere să-mi ascund tortura

De a păși semeață-n orice anotimp.

Din dorul tău

Din dorul tău, le-am învățat pe toate,

Am învățat cum să vorbesc în șoapte,

Am învățat cum să privesc la lună,

Cum să te văd când norii grei se-adună.

Am învățat să desenez prin fapte

Minute și secunde-amestecate.

Am învățat că însăși fericirea 

Nu va-nflori odată cu iubirea.

Am învățat că e singurătate

Și când o pernă rece ne desparte,

Am învățat că prin cuvinte

Nu poți să ceri nicicând vreo rugăminte.

Am învățat că din tăcere-n noapte

S-or naște înțelesurile, poate.

Din dorul tău, eu le-am uitat pe toate,

Simțiri și gânduri idioate.

Primul vals

Povestea noastră nu este despre mine

Sau despre noi, cei ce am fost cândva,

E despre lacrimi triste și suspine,

Un cântec surd ce ne grava.

Nu este-un basm spus pe-nserate,

Când ochii se închid timizi,

E despre-o viață-ntreagă ce desparte

Mândra prințesă de-al său prinț.

Povestea noastră-i pură agonie

Cu pilde și dureri de învățat,

Scrisă în cărți ce vor să reînvie

O lume-nchisă într-un vechi palat.

Este legenda unei inocențe

Cu vise adâncite în trecut,

Întipărite-n foi de existențe

Pe care noi, citind, le-am petrecut.

Ascunsă

Perfectă mi-s în blânda-nchipuire

Cu ochii mei tăcuți și visători,

Ca o suavă amintire

A unor nopți pierdute în ninsori.

Dar realitatea-i alta-n dimineață

Și nu zăresc decât un chip străin,

Atât de diferit de a mea față,

Pierdut pe căi de fad destin. 

Sunt suflet viu ascuns după o mască 

Ce-a devenit închipuirea mea,

Doar ochii mei mă mai demască,

Căci trupul s-a lipit de ea.

Dans

Eu tot dansez prin picurii de ploaie

Ce îmi sărută trupu-nșelător,

Mințindu-mă că-s foc în timp ce sunt văpaie,

Mă-nalț să zbor când tot mai jos cobor.

Și tot dansând cu aripi noi de înger

Mă-nvârt în jur părând nepăsător,

Dar înăuntru eu îs numai fulger,

Un suflet sec atât de schimbător.

În dansul meu eu strâng eternitatea

Și o transform în mii de piese mici,

Din stele încă-mi scriu realitatea,

Făcându-mă în om din aștri cosmici.

Agonie

Ești visul meu frumos și trista-mi nebunie,

Tumultul meu tăcut în noaptea ce învie

Ascunsa mea  putință de-a mai trăi o zi

Purtată pe cărări ce nu puteam zări.

Ești viciul unei toamne stinghere din trecut,

Împodobită-n poame de dor necunoscut.

Un dulce vânt ce bate în sufletu-mi hoinar

Pustiu de vâlvătaie, sătul de gust amar.

Ești ca dorința cruntă ce nu s-a-ndeplinit,

Pitită într-un duh de viață obidit,

Intensă mult prea tare s-o mai pot stăpâni,

Otravă muritoare ce nu va-mbătrâni.

Evadare

Te-am căutat în vise-nșelătoare

Și-n nopți ce nu aveau sfârșit,

Te-am peticit din a le mele șoapte

Și în culori în blândul răsărit.

Te-am creionat din lacrimi prea sărate

Și te-am uscat cu un sărut curat,

Dar a rămas pe buzele-mi uscate

Ultimul gust din plânsul ce-am vărsat.

Te-am așteptat ca ultima scăpare 

Din trupul meu firav și răscolit,

Dar n-am primit decât imaginare

Frânturi din tine și-am pierit.

Încăpățânare

Și chiar de pașii-mi sunt doar legănare 

Pierduți fiind pe căi ce dor,

Oricât de-ntunecată-i zarea ce apare

În fața mea și simt cum mă cobor,

Voi merge șerpuit de-a lungul vieții,

Împleticind picioarele cu dor,

Pășind tăcută-n roua dimineții,

Chiar de va fi în noapte eu să mor.

Căci voi găsi eu calea ce apare

De după colț, de undeva,

Ca să te-ajung în lumea asta mare,

Și să te-ating până voi dispărea.

Terapie

În mine dorm ascunse, învelite,

Mii de-ntrebări și sute de cuvinte

Ce fierb în tumult, parcă răscolite

Doar de priviri ce-ngheață, răvășite.

Stând să erupă adâncul care simte

Mai mult decât el și-ar putea permite,

Zac peticind un suflet prea cuminte,

Tot amorțind o minte care minte.

Dar nu le spun, le-acopăr cu-nvechite

Trăiri pitite printre jurăminte

Și nu le las să iasă ca în loc să intre

A lumii gânduri fade și smintite.

Bipolar

 

Oare tu știi că sufletul îmi plânge?

Și că în ochi o lacrimă se frânge

Să n-o zărești, tăcută, cum ea curge

Și-n inima pierdută cum se scurge.

Ori tu nu vezi decât privirea scrutătoare

Și fața-mi, porțelan de vise muritoare?

De ai citi, adânc, în ființa-mi temătoare

Poate ai învăța cât sunt de schimbătoare.

Cu zâmbetul eu îmi fardez iar chipul

De parc-aș fi doar eu cu infinitul,

Stingheră mă afund în anotimpul

Durerii de a-mi ști finitul.