Povață

Și mi-a spus mama mie într-o seară:

Iubește omul, chiar de te-a călcat,

Chiar dacă vorba lui îți e ocară,

Tu iartă-l ca să ai de câștigat.

Nu-ți pierde ochii rătăcind la lume

Și nici nu te-ngloda în ce-are ea

Că totu-i trecător și nu rămâne

Decât ce ai sădit în urma ta.

Iar vorba mamei mie mi-e povață

Căci tot ce am e sufletu-i curat

Și merg cu pașii legănați prin viață

Cu chipul ei icoană, ce tainic m-a-ndrumat.

Dorință

De mi-ar da mie Domnul astfel de putință,

Aș răsădi în lume floare lângă floare,

Să înflorească-n ea din nou credință,

Speranță pentru viața viitoare.

Și vorba Lui aș picura-o-n stele,

Mărgăritar mocnind de drept cuvânt,

Să-nvețe omul taina lumii grele

Și să își plece capul până la pământ.

Iar trilul Lui suav l-aș polei în soare

Cu vorbele-i de duh neprihănit,

Ca versul lumii cu astfel de culoare

Să ușureze traiul ce ne-a fost hărăzit.

De mi-ar da mie Domnul astfel de putință

Iubirea pură-n suflet iarăși ar dospi,

Căci prea ne-nghite ura întru nevoință

Și noi uităm cu toții ce rost avem a fi.

Icoană sfântă

O, mamă, tu, icoană sfântă,

Sălaș trupesc uitat de moarte,

În tine, îngerii mă cântă,

Rupându-mă dintr-a ta parte.

Din trup cu trup eternitate

Zidești dospind sufletu-mi blând,

Doar carnea mâinii tale poate

Să plămădeasc-un om crescând.

O, mamă, tu, icoană rară

Pierdută-n vremi în asfințit,

Doar vocea-ți caldă de ocară

Visez să o aud șoptit.

Și ochii-mpresurați de grele

Poveri ce-ai dus în spate, mut,

Aș vrea să-i văd printre zăbrele

De timp trecut ce am pierdut.

Și mă închin pe înserate 

La ceruri ce nu contenesc 

S-arate-n nori, mijind în noapte

Icoana sfântă ce iubesc.

Noi

Noi suntem oameni părăsiți de lume,

Noi suntem duhuri risipite-n zare.

Într-un ocean mâncat de muze mute

Ne-mpreunăm și dăm vieții culoare.

Noi suntem vise închegate-n stele,

Suntem minuni în veci nemuritoare

Purtate-n brațe de himere rele

Plutim în zile mult nepăsătoare.

Noi suntem la un loc eternitate,

Bătaie cruntă de suflet plăpând

Și respirăm doar noi în realitate

Căci ce-i în jur e numai dor curgând.

Gândul unui liric

E ușor a scrie slove fără simț, fără culoare,

Când panelul tău descrie lumi uitate de visare,

Când nimica nu-ți e muză și în suflet pană n-are,

Creionând doar vagi cuvinte pe foi albe, plutitoare.

Dar când versul îți e zbucium și cuvântu-ngândurare,

Simțămintele prind tremur descriindu-ți gânduri rare.

Oare omul ce mimează că trăiește, poate oare 

Să-nțeleagă printre slove taina ta mistuitoare?

Sau citește doară scrieri îmbrăcate în paloare

Răsfoind pagini deșarte încărcate de duhoare?

Neștiind că-i murmur tainic versul tău ce limbă n-are

Te descrie el în vorbe prea banale și vulgare.

          

Revedere târzie

Se scutură castanii, pereții tăi sunt goi,

La ușa casei, mamă, aștepți cuvinte noi.

Se-ntunecă și cerul, apus la răsărit,

Tu, sfredelind iar zarea, noi tot nu am venit.

Printre oftat și lacrimi, pășești într-un pridvor

Înmărmurit de vreme și înghețat de dor.

Se scutură castanii, ochii ți-au adormit,

Aripile ți-s frânte, pământul le-a înghițit.

Aștepți tăcută timpul când vom veni și noi

Să-ți punem flori la poartă și-ntre pereții goi.

S-aprindem lumânare să-ți vezi tu drumul lin,

Printre morminte crude ni-i dorul doar suspin.