Contact

Nume

E-mail *

Mesaj *

sâmbătă, 30 ianuarie 2021

        Versurile mele nu se vor o  formă tipică a operei artistice, nu vor să pătrundă în lumea literară clasică de aceea, de multe ori, poate nu respectă în totalitate rigurozitatea prozodiei clasice. Nu scriu pentru a atinge înaltul statut de poet sau pentru a rămâne pe o pagină într-un manual de limba și literatura română. Scriu pentru că simt... scriu un jurnal în rime în care, subtil, îmi ascund trăirile din acea clipă. Scriu pentru omul de rând care, poate, nu este obișnuit cu rigiditatea creației literare, dar căruia  i-ar plăcea să se regăsească în cuvinte rostite de altcineva, sub altă formă. Scriu pentru omul care la un moment dat are o anumită trăire și pe care, poate, o disimulează cu mult tact pentru a nu părea celorlați ciudat. Nu, nu este ciudat, este perfect normal cu gânduri și trăiri firești, doar că ne-am obișnuit să ne lăsăm pradă imaginii afișate în exterior, ferecându-ne în interior pentru a nu ieși din tiparele stricte ale lumii. 
              Fiecare dintre noi ascundem în adâncul sufletului un om total diferit față de cel ce defilează nonșalant pe strada vieții zilnice. Fiecare dintre noi are propriul mecanism instinctiv de apărare, fiecare are propriul mod de a reacționa la anumite situații reale sau subconștiente... Fiecare dintre noi are felul lui propriu de a se descărca sufletește... unii plâng, alții râd, unii mănâncă, alții nu, unii vorbesc cu cineva drag, alții se închid în ei înșiși... eu... scriu. 
          Scriu cu sufletul așezat pe foaia de hârtie, nu cu mintea rațională care analizează permanent și vrea să afișeze doar imaginea perfectă în fața lumii. Nu suntem perfecți! Suntem doar niște suflete volatile care pot fi construite sau dărâmate cu un singur cuvânt spus conștient sau inconștient. Suntem un amalgam de trăiri acoperite de măști. Cine suntem noi pentru a judeca, eticheta sau critica?
             Versul meu nu este literatură... el se mulează aproape perfect pe psihologia abisală, scoțând la suprafață simțiri subconștiente pe care nu le poți acoperi doar ca să nu mai fie acolo. Ele există undeva, indiferent că vrem sau nu, că le acceptăm sau nu. Ele ne formează pe noi ca ființe umane reprezentând sinele nostru autentic, fără intervenția devastatoare a exteriorului. 
               Asta sunt eu... iar dacă voi călca vreodată pe drumul îngust al cenzurării versului sufletului cu filtrul rațiunii pentru a face pe plac lumii literare... atunci voi înceta să mai fiu eu! 

(psihologie abisală - termen generic pentru denumirea curentelor psihanalitice care se ocupă cu studiul straturilor celor mai vechi și mai profunde ale personalității, accentuând rolul fenomenelor psihice, al dorințelor, al tendințelor afective în determinarea psihicului.

abisal - termen care desemnează dinamica straturilor inconștiente, instinctive, psihoorganice, de adâncime a psihicului, opuse fenomenelor psihice care apar la suprafață.)

Apocalipsă personală

Pierdută în înnoptarea pământească
Mă sting cu un minut mai mult ca ieri,
Legată de un trup gata să râncezească,
Absent trăind a clipei trecute mlădieri.

Apusul se preface în poarta mea lumească
Gonindu-mi sufletul spre zări de nicăieri
Pe care calc blajin, vremea să îmi zdrobească 
Fărâma ce-am rămas, cu ale sale adieri.

O ultimă suflare încearcă să hrănească 
Al meu trup muribund cu ale vieții mângâieri,
Premeditând în taină secunda nebunească
Când voi ceda tăcută la a morții îmbieri.


miercuri, 27 ianuarie 2021

Transcendental

Azi... ziua în care eu am renăscut,
Ștergându-mă de ieri și ucigând pe mâine,
Sunt un crâmpei nemodelat din lut
În mâini tremurătoare de zeități străine.

Ieri... ziua în care am zburat din eu
Lăsându-mi trupul pe pământ să zacă
Plâns în tăcere de a lumii Dumnezeu 
Într-o comemorare de sentimente seacă.

Mâine... ziua în care duhul se va opri
Din fugă lui nebună spre veșnicia stearpă
Îmbrățișând eternul fără a ponegri
Trupul lumesc ce doarme la margine de groapă.

miercuri, 20 ianuarie 2021

Destăinuire

Mă plec valurilor să le-ascult tăcerea
Dar cântul lor stingher mai mult mă doare
De parc-ar vrea să-mi ia mie puterea
Și s-o prefacă-n spumă curgătoare.

Îmi cert în fața lor pe mintea bolnavă
Căci prea gândește-aiurea, în caldul asfințit.
Eu nu îi cer să-mi urle în grava ei octavă,
Vreau doar să-și țină glasul de gânduri încolțit.

Nici cerului nu-i pasă de-a mea îngândurare
Își poartă fără jenă suavul lui azur,
Lăsându-mă pe mine să trec neschimbătoare,
Cu mintea mea bolnavă și gândul meu obscur.



Ne hrănim sufletul prin cuvinte...

Timpuri

Mi-s palmele de doruri încleștate  Într-un noian de frig și suferință Puternică povară în credință  Îmi sunt de-amaruri vechi îmbălsămate. S...