Capitulare

E frig în jur, e numai lună plină,

E clară, impecabilă, senină.

Străluce în albastru-bleumarin,

Un astru devorat de-un zeu divin.

Sub ea, pe-o stâncă, printre ape,

Un înger pustiit îi stă aproape.

Privind-o cum semeață se impune,

El cade la pământ și se supune.

Cu mâinile-și acoperă el fața

Să își ascundă de stăpân-albeața.

Muțește se cufundă în suspine

Și plânsu-n el pe înfundate ține.

Nu-și poate spune oful către zare,

Căci luna lui i-ar fi necruțătoare.

Doar își mai șterge câte-un pic obrazul

De o privește, înălțând grumazul.

De sus, ea se preface că nu-l vede

Și câte-o rază-ntinde să-l posede.

Îl mângâie pe creștetu-i sinistru

Ca un pedant, meticulos magistru.

Dar îngeru-ngenuche cu durere

De parcă ei iertare el i-ar cere.

Nu știe pentru ce, dar se desface

Și aripile lunii dă să îl înșface.

El își predă reginei sale trupul

Să îl înalțe cât o fi văzduhul.

Să-l ia cu ea, să-l ducă către soare 

Chiar de e înger rău, să-l împresoare.

Măiestra lună-i știe lui dorința

Și într-o clipă-i curmă suferința.

În apele adânci din neagra mare

C-o rază îl aruncă să-l doboare.

Îngerul cade între valuri rece

Și duhu-n el începe să se-nece.

Închide ochii doar cu o suflare

Și se predă la lună să-l omoare.

E cald în jur...e soare, strălumină,

Pe-un țărm stingher lucește o lumină.

Un trup de înger zace-n depărtare,

De mare îmbrăcat și sărutat de soare.

Pe chipu-i străluște, cald, surâsul,

Cu părul lui bălai îmbrățișeaz-apusul.

Scânteia lunii o are-n a lui pleoape

Și-o-mprăștie în jur tot răul să îngroape.