Pe care unii-o au sau o nutresc,
E câteodat-atât de-nșelătoare,
Căci după ea nebunii s-ofilesc.
Te-nvăluie în ea ca spuma mării,
Halucinații născute în deșert,
Când o găsești, pe calea desfătării,
Te-arunci năuc ca-n vis incert.
Când n-o posezi, o vrei cu disperare,
Din ea să ai fărâmă de pigment,
Și uiți că frumusețea moare,
Se risipește-n zile, devine un fragment.
În timp, frumosul chip se stinge
Cu anii ce te-ncarcă permanent.
Și-ntr-un final, doar sufletul distinge
Eterna frumusețe de una de moment.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Îți mulțumesc că îți împarți gândurile cu mine...