Ca o statuie de granit,
Nici noaptea cu mantia-i sumbră
Nu-mi mișcă trupul împietrit.
Văd silueta-ți ce inundă
Un orizont ce s-a-nnegrit,
Iar pasul tău grăbit scufundă
O lume-n care am trăit.
Se scurg din noi într-o secundă
Simțiri ce tainic am clădit,
Le-ai ruinat cu o profundă
Durere-n care m-ai izbit.
Acum sunt doar o muribundă,
Simt moartea-n pieptu-mi covârșit,
Trăiesc iubirea-mi furibundă
Ca un blestem pân' la sfârșit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Îți mulțumesc că îți împarți gândurile cu mine...