Menire

Totul îmi trece printre palme,

Topindu-se în asfințit,

Învolburând apele calme,

Mă picur eu în răsărit.

Vorbele mi-s doar anagrame,

C-un înțeles nedeslușit.

Eu mă descriu în epigrame,

Umor satiric depășit.

Rămân statuie printre dame,

Doar o himeră-n infinit.

Portret uitat, închis în rame,

Pictat de-un pictor de granit.

Compusă doar din pictograme

În alb și negru-acoperit,

Chip folosit mai mult în drame,

Sunt un actor desăvârșit.

Am fost întrebată de mulți de ce sunt sumbră, deprimantă, melancolică..... nu sunt... dar gândurile nu mi le pot schimba. Și, da, cred că sunt femei care, la un moment dat, au simțit la fel... 

Imaginea pe care o înaintăm cu atâta nonșalanță lumii... de cele mai multe ori, este doar o mască pentru a face față realității. De multe ori părem puternice când, de fapt, în adâncul nostru suntem numai ruine...părem vulnerabile, când, de fapt, ne conducem lumea... părem că nu avem nevoie de ajutor, dar adâncul nostru sângerează și urlă. Ne purtăm rochiile și tocurile cu stil și eleganță, fără să ne deschidem exteriorului... zâmbim când plângem și plângem când zâmbim... Pentru că, orice ar fi, trebuie să ne menținem la cote înalte statutul de FEMEIE!

Bun rămas

În mintea-mi vocea-ți imprimată

E tăietură de cuțit.

Ea nu alină, blestemată,

Răsun-a scâncet ascuțit.

Idei în cap mi le dezleagă,

Din pagini, tot ce a fost scris,

Șterge fără să înțeleagă

Că eu prin tine m-am descris.

Strident rămâne doar ecoul 

Al glasului ce mi s-a stins.

Păstrez în mine doar tempoul

Cuvântului ce m-a învins.

Rostit pe fugă, fără vlagă,

De-ajuns a fost că m-a prelins.

În urma-i mintea-mi e o plagă

Cusută sec c-un "plec" distins.

Psihologie inversă

Tu doar mă ții în palme, așa ușor zdrobești.

Împarți fărâme fade, imagini diavolești.

Eu cer doar îndurare, fugar tu mă privești

Și într-o încleștare, din zâmbet mă lovești.

Mă-nalți pe piedestale, satisfăcut izbești.

Priviri doar infernale, pretinzi că mă iubești.

Atingeri aruncate, tu doar mă-mbolnăvești.

Rămân bucăți sfărâmate, că trupu-mi istovești.

Mă-mbeți din vorbe goale, cu ele m-otrăvești.

Posezi pe săturate, cum vrei mă potrivești.

Eu zac fără suflare, pe mine tu pășești.

Chiar dacă îs pe moarte, prin mine tu trăiești.

Deznodământ

Mă legăn cum mă bate vântul 

Ca un copac culcat de ploaie,

Îmi curg din ochi lacrimi șuvoaie,

Mă-nghite în adânc pământul.

Zdrobesc din minte-mi sec cuvântul,

Din inimă preling puroaie

Tot învelind, ascund gunoaie,

Mi-e apa rece-acum veșmântul.

Privesc în ochi deznodământul,

Amestecată-s în puhoaie,

Mi-e silă că-s numai noroaie,

Lumea mi-a devenit mormântul.