C-o ceașcă de cafea și-o ultimă țigară
Și mă durea și ploaia care bătea hilară
În colțul meu de geam cu-a sa ocară.
Cu ochii rătăciți în picurii de-afară
Îți descifram în gând pașii ce nu călcară
Prin ploaia de cristal ce îmi părea vulgară
Că-mi inunda ființa cu-a ta rece povară.
Doar stropi străini de apă pe chip se așezară
Unindu-se cu lacrimi ce se disimulară
Luându-și poleirea cristalelor de ceară
Să se topească-n timp cu ființa ta plenară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Îți mulțumesc că îți împarți gândurile cu mine...