Realitate

Mai bine hai să nu ne amăgim

Și în basme hilare să ne tot mințim.

Nu suntem ideal nici chiar pe jumătate, 

Poate doară frânturi descrise în citate.

În noi nu zace-adânc a poeziei viață

Citită a nebun din scoarță-n scoarță.

Nu suntem noi vreun vers de melodie

Pus pe un portativ clasic de simfonie.

Nu suntem nici vreo frescă miniaturală

Dosită într-un colț de operă murală.

Nici chiar statuie rece, căzută pe gânduri,

Pe care devorând-o sufletul parcă-l tulburi.

Suntem banali, lipsiți de fantezie,

Mâncați de-a realității tragică frenezie.

Purtăm înfățișări comune, plagiate,

Mult prea atent 'nainte studiate.

Cântec surd

Inima tristă-mi cântă pe-o chitară

În versurile-ți tandre-mi bate iară 

Dar n-o auzi , singură-s încă-n seară

Și te aștept tăcută, într-un colț de gară.

Într-o valiză veche-am așezat în grabă

Bucăți de amintiri smulse cu o silabă

Într-un amurg de iarnă mult prea snoabă, 

Să ți le-așez în vorbe drept podoabă.

Doar sunetul de tren mă face clară

În întunericul din noaptea mea polară.

Îți cânt refrenul vechi himera-ți să dispară,

Și mai aștept un ceas pe un peron de gară.

Împreunare interzisă

Rămas-am goi în hainele din noi

Înfășurați în umbre și secrete,

Pierduți de toți, dar regăsiți în doi

Fluturi stingheri pictați pe un perete.

Pe pânze inodore colorați vioi

Mărșăluim stindardul de pereche 

Pe catafalce din bocard greoi 

Ne-acoperim pe noi de-o lume veche.

Pătrundem prin cotloane amândoi

Dar nu ne punem sufletul de veghe,

Doar dăruim acum simțirile din noi

Loviți parcă am fi mereu de streche.

Când ceața dimineții intră în șuvoi

S-ascundă împletirea nepereche,

Ne despărțim tăcuți cu corp făcut vâlvoi

Și revenim la umbra noastră veche.

Efigie

În spatele picturii de cerneală

M-am ascuns.

Mi-e bine așa, de lume goală,

Mi-s deajuns.

În urma-mi, aruncată într-o doară

Am lăsat

A lumii voastre față ireală,

Am plecat.

Cuvinte surde-mi cântă cu sminteală,

Nu aud.

Îmi reproșați că mă cred ideală.

Mă exclud.

Așa și? Ce contează forma pe o coală?

Mă descriu

În vorbe simple, gânduri cu migală

Eu doar scriu.

Nu descifrez  vreo lume culturală,

Explorez

Adâncul meu de ființă naturală

Conturez.

Până la sfârșit

Tăcută am rămas în umbră

Ca o statuie de granit,

Nici noaptea cu mantia-i sumbră

Nu-mi mișcă trupul împietrit.

Văd silueta-ți ce inundă

Un orizont ce s-a-nnegrit,

Iar pasul tău grăbit scufundă

O lume-n care am trăit.

Se scurg din noi într-o secundă

Simțiri ce tainic am clădit,

Le-ai ruinat cu o profundă

Durere-n care m-ai izbit.

Acum sunt doar o muribundă,

Simt moartea-n pieptu-mi covârșit,

Trăiesc iubirea-mi furibundă

Ca un blestem pân' la sfârșit.