Frumusețe iluzorie

Și frumusețea asta trecătoare,

Pe care unii-o au sau o nutresc,

E câteodat-atât de-nșelătoare,

Căci după ea nebunii s-ofilesc.

Te-nvăluie în ea ca spuma mării,

Halucinații născute în deșert,

Când o găsești, pe calea desfătării,

Te-arunci năuc ca-n vis incert.

Când n-o posezi, o vrei cu disperare,

Din ea să ai fărâmă de pigment,

Și uiți că frumusețea moare,

Se risipește-n zile, devine un fragment.

În timp, frumosul chip se stinge

Cu anii ce te-ncarcă permanent.

Și-ntr-un final, doar sufletul distinge

Eterna frumusețe de una de moment.

Eliberarea provizorie

Și poate că acum te las să pleci,

Dar nu te șterg, în mine ești pe veci.

Când tu în fugă ai să te îneci,

De unde ai plecat, pe-acolo ai să treci.

O oră de vei vrea ca să petreci

Doar tu cu mine, numai să încerci,

Amarul din privire tu să îmi diseci,

Eu te aștept aici, în locuri intrinseci.

Da, poate că în mine sunt bucăți mai seci

Și poate, undeva, ascund fărâme reci,

Dar rănile uscate tu doar mi le vindeci

Pe cicatrici adânci tăcut când te apleci.

Deci, du-te-acum oriunde-ai vrea să pleci

Căci eu rămân aici, să te aștept pe veci.

Blestem eu ți-s pe umeri, cu mine te apleci,

Dar tu-mi ești vindecare, durerile îmi spinteci.

Iubirea noastră

Iubirea noastră, singulară floare,

Răsare-n ochi și-n trup dispare.

Ne amețește în vâltoare,

Ne lasă slabi, fără suflare.

În ea nu este umbră de culoare,

Doar urmă de trăire curgătoare.

În lanțuri suntem prinși ca-n legătoare

Acum dorim, apoi dorința moare.

Nu suntem noi în orele perfecte,

Ci două suflete cu tainice defecte.

Ne consumăm în foc pe îndelete

Să ne trezim apoi ființe incomplete.

Iubirea noastră, veștejită floare,

Uscați de-a simțămintelor amploare,

Ne ofilim când picurii de soare

Apar de nicăieri ca într-o închisoare.

Tango mut

În ritmul nebuniei noastre ne-mpletim,

Pășim tăcuți, ne unduim, zâmbim,

Purtați de-un sunet mut de clavecin,

Nu respirăm, mimăm numai puțin.

Pe ringul solitar doar noi doi existăm

Zburând cu aripi nevăzute ne-mbinăm,

Ne susură adâncul și ne contemplăm,

Cu mângâieri pierdute ne aflăm.

Nu-s vorbe între noi, doar sunet fin,

În întuneric ne-afundăm în pas divin.

Cu-a necunoașterii priviri ne zugrăvim 

De tot ce-am fost, acum ne dezgolim.

Aș fi. Ai fi

Aș fi. Ai fi. Dar nu știm cine.

Fărâme aruncate și infime

Din noi și, poate, din oricine,

Pierduți cândva într-o mulțime.

Aș fi... pasăre călătoare

Pe ceru-albastru curgătoare

Doar eu și vântul în strânsoare,

Încrengătură răpitoare.

Ai fi... eternul cer albastru, 

Străpuns în noapte de un astru,

Doar tu și vântul tău sihastru

Sculptați pasărea-n alabastru.

Aș fi. Ai fi. Dar nu știm cine.

Întreg născut din părți divine

Unite-n taină de oricine

Sau răsfirate-n zări străine.