Antagonic

Eu încă zac în urma-ți ca o oază

Într-un deșert de apă părăsit.

Mă tot scufund în el precum o rază

Din al tău soare de granit.

Nu văd la tine calda-ți față 

Cu care m-ai furat din vechiu-mi răsărit.

Acum privirea ta-i doar gheață

C-un zâmbet de păpușă-nmărmurit.

Ești nou în vechi ca o paiață 

Ce-și poartă doar veșmântul pângărit

Zi după zi lăsând în mine ceață 

Din ce am fost și ce am devenit.

Început în forță

Și, poate, uneori, e de ajuns o palmă

Să ne trezim din visul ce-am dormit.

Chiar dacă-i grea ca o rece sudalmă

Sau de ne face suflul obidit.

Poate, adânc, simțim că ne destramă,

Dar nu-i sfârșit, e-un început pripit

Și ne trezim ca rupți din diafragmă,

Din basme-n care doar am copilărit.

Deschidem ochii ca la o pomană

În care încă cerem ajutor divin.

Nu-ți plânge viață, e precum o doamnă,

E dulce și amară ca paharul de vin.

Impas

De mi-ar fi simplu să vorbesc,

Să dau cuvintelor culoare...

Dar eu nu pot, doar bâiguiesc

Un fel de șoapte ordinare.

Un sens de-ar fi ca să găsesc,

Să strig la aer ce mă doare...

Mai bine tac și m-adâncesc

În trupul meu de muritoare.

Dezagregare

Adun în suflet răni adânci, 

Dar nu le scot, le las să moară,

Tăcute se lovesc de stânci

Ce-am devenit pe dinafară.

Le-acopăr cu valuri de fum,

Mi-s cicatrici uscate-n seară.

Le ud cu lacrimi și scrum

Din ce am fost odinioară.

În mine  zace-un zăcământ

De om ce pare că-i din ceară.

Doar mă topesc pe-acest pământ

În timp ce orele îmi zboară.

Am plecat

Îmi cer iertare, soartă, că te-am scris

Pe foi mai mult cu-ndurerare.

Nu am știut că am transcris 

Doar părți din vise ordinare.

Povestea-mi goală am descris

Ca operă de artă.

Cât de păcat că-n manuscris

Am pus o ființă spartă.

Dar nu-i nimic, destin prescris,

Te las la lume poartă

Să ies prin tine ca rescris

Volum de rimă moartă.