Confesiune

Iubirea ce o port, pecete grea în suflet,
E moartea mea curată, e crudul meu delir,
Ea îmi posedă mintea cu tragicul ei urlet,
Îngheață duhu-n mine, îmi fură al meu respir.

Iubirea mea bolnavă trăiește fără cuget,
Se zbate înăuntru ca un nebun vampir
Exorcizat de zei, aruncă al lui muget
În liniștea macabră al unui cimitir.

Nu-i judecați păcatul ce-nghite al ei umblet,
Nu-i răsfirați durerea atâtor nopți în șir,
Lăsați-o să-și aștearnă murmurul ei în sunet
Ca ultimul poem șoptit de un martir.

Călătorie în timp

Renasc din umbre, triste valuri,

Ce -acoperă un trup strivit,

Împodobind carnea cu lauri

Zorii mei noi au răsărit.

Împrăștii cerului lumină,

Dumnezeiesc dar îngeresc

Pierdută în lacrimă senină

Mă scurg din norul pitoresc.

Pământul rece îmbrac cu pace

Îi dau splendoare de la flori,

În ele sufletul îmi zace,

Îl deghizez cu vii culori.

Nu sunt vreo pasăre străbună

Și nici nu am un corp ceresc,

Sunt doar un tunet ce răsună 

Cu glasul plânsului lumesc.

Implorare

Lăsați-mă-n durerea trupului meu înfrânt,

Nu răscoliți adâncul ce zace în uitare, 

Mimând iubiri ascunse,  de ură fumegând,

Mai mult apasă a voastră perfidă întristare.

Nu cereți unei inimi să spună prin cuvânt

Trăiri ce doar ea știe, de anii reci mascate,

Căci înțelesul lor e lumii prea profund,

Ea nu-i percepe plânsul pe rănile uscate.

Vă mulțumiți voi, doară, cu sufletu-mi plăpând,

Cu chipul ce zâmbește, vrând pace să vă-mpartă,

Nu-și strigă neputință, spre ceruri el țipând,

Un umăr cald el cată să-și ducă a lui soartă.

Prima dezlănțuire a sufletului în... proză...