Când

Când soarele răsare, poteci negre mâncând,

În negurile nopții pe lună alungând,

Când raza vie naște  zori calzi, adulmecând

A dimineții mantră spre ceruri aducând,

Când vise se destramă, în neștiut căzând,

Împrăștiindu-mi basmul, cu sufletul gemând,

Când realitatea intră ferești noi deschizând,

Pășind pe drumuri fade, speranța disipând,

Mă-ntreb stingheră zarea cu ochii adulând,

Împleticindu-mi brațul pe răni din trup curgând,

De glasul meu în rugă, icoană implorând 

Găsi-va calea vieții, pe ea blajin călcând?

Îngenunchind în taină, cu umbrele plângând,

Te rog, Tu, Doamne-al nopții, cu ochii fumegând,

Să-mi desenezi în stele, Cuvântu-ți blând punând

Să-ți înțeleg iubirea și voia...până când?

Povață

Și mi-a spus mama mie într-o seară:

Iubește omul, chiar de te-a călcat,

Chiar dacă vorba lui îți e ocară,

Tu iartă-l ca să ai de câștigat.

Nu-ți pierde ochii rătăcind la lume

Și nici nu te-ngloda în ce-are ea

Că totu-i trecător și nu rămâne

Decât ce ai sădit în urma ta.

Iar vorba mamei mie mi-e povață

Căci tot ce am e sufletu-i curat

Și merg cu pașii legănați prin viață

Cu chipul ei icoană, ce tainic m-a-ndrumat.

Dorință

De mi-ar da mie Domnul astfel de putință,

Aș răsădi în lume floare lângă floare,

Să înflorească-n ea din nou credință,

Speranță pentru viața viitoare.

Și vorba Lui aș picura-o-n stele,

Mărgăritar mocnind de drept cuvânt,

Să-nvețe omul taina lumii grele

Și să își plece capul până la pământ.

Iar trilul Lui suav l-aș polei în soare

Cu vorbele-i de duh neprihănit,

Ca versul lumii cu astfel de culoare

Să ușureze traiul ce ne-a fost hărăzit.

De mi-ar da mie Domnul astfel de putință

Iubirea pură-n suflet iarăși ar dospi,

Căci prea ne-nghite ura întru nevoință

Și noi uităm cu toții ce rost avem a fi.

Icoană sfântă

O, mamă, tu, icoană sfântă,

Sălaș trupesc uitat de moarte,

În tine, îngerii mă cântă,

Rupându-mă dintr-a ta parte.

Din trup cu trup eternitate

Zidești dospind sufletu-mi blând,

Doar carnea mâinii tale poate

Să plămădeasc-un om crescând.

O, mamă, tu, icoană rară

Pierdută-n vremi în asfințit,

Doar vocea-ți caldă de ocară

Visez să o aud șoptit.

Și ochii-mpresurați de grele

Poveri ce-ai dus în spate, mut,

Aș vrea să-i văd printre zăbrele

De timp trecut ce am pierdut.

Și mă închin pe înserate 

La ceruri ce nu contenesc 

S-arate-n nori, mijind în noapte

Icoana sfântă ce iubesc.

Noi

Noi suntem oameni părăsiți de lume,

Noi suntem duhuri risipite-n zare.

Într-un ocean mâncat de muze mute

Ne-mpreunăm și dăm vieții culoare.

Noi suntem vise închegate-n stele,

Suntem minuni în veci nemuritoare

Purtate-n brațe de himere rele

Plutim în zile mult nepăsătoare.

Noi suntem la un loc eternitate,

Bătaie cruntă de suflet plăpând

Și respirăm doar noi în realitate

Căci ce-i în jur e numai dor curgând.