Îndurare

Îmi șterg, tăcută, ochii pe-ndelete

De lacrimile curse în amurg

Ce au pictat obrajii cu regrete,

Nu mai sunt vii, ei acum doar îmi curg.

Mirare-mi este suferința oarbă

Prea grea de îndurat la asfințit.

Puterea toată  parcă-mi este slabă,

Îmi lasă trupul rece, covârșit.

Dă-mi, Doamne, mie, iar putința

Să calc din noi pe căile ce dor!

De-mi iei cu Tine până și credința

Ce rost mai am? Sunt simplu muritor.

Îndurare

Bătute-ți sunt, Măicuță, privirile de ghimpi

Și rănile lor calde pe-obraji ți se preling.

Ochii tăi sfinți pe-o cruce în noapte ți se sting

Iar rugile-ți tăcute răzbat ai morții timpi.

Aștepți îngenuncheată tu capul să ridici

Și să îți vezi Odorul mergând printre cei sfinți

Cu sufletu-ți de mamă implori marii Părinți 

Să-ți ocrotească Pruncul răpus de asprul bici.

Nu cerți ceruri deschise și nici nu te dezici

De soarta ce ți-i dată, ce îngerii ți-au scris,

Doar lași fruntea-ți  în balta cu sângele proscris 

Al Fiului căzut în mâini de oameni josnici.

Încă o cupă

De câte ori n-am ridicat spre soare

Eu ochii mei și-am început să plâng...

Dar lacrimile mele sunt doar boare,

Sclipiri de apă ce molcom se frâng.

Și șoapte-am răstignit în așternut de seară,

Ascunse în pridvorul buzelor călâi

Fără să ia contur și să răsară,

Ucise de-a durerii greu călcâi.

Am adunat mocnind tăcerea-n vene

Și-am înghițit amarul meu pahar,

Până la fund, sperând că de-l voi cerne,

Când voi deschide ochii, eu voi renaște iar.

Când

Când soarele răsare, poteci negre mâncând,

În negurile nopții pe lună alungând,

Când raza vie naște  zori calzi, adulmecând

A dimineții mantră spre ceruri aducând,

Când vise se destramă, în neștiut căzând,

Împrăștiindu-mi basmul, cu sufletul gemând,

Când realitatea intră ferești noi deschizând,

Pășind pe drumuri fade, speranța disipând,

Mă-ntreb stingheră zarea cu ochii adulând,

Împleticindu-mi brațul pe răni din trup curgând,

De glasul meu în rugă, icoană implorând 

Găsi-va calea vieții, pe ea blajin călcând?

Îngenunchind în taină, cu umbrele plângând,

Te rog, Tu, Doamne-al nopții, cu ochii fumegând,

Să-mi desenezi în stele, Cuvântu-ți blând punând

Să-ți înțeleg iubirea și voia...până când?

Povață

Și mi-a spus mama mie într-o seară:

Iubește omul, chiar de te-a călcat,

Chiar dacă vorba lui îți e ocară,

Tu iartă-l ca să ai de câștigat.

Nu-ți pierde ochii rătăcind la lume

Și nici nu te-ngloda în ce-are ea

Că totu-i trecător și nu rămâne

Decât ce ai sădit în urma ta.

Iar vorba mamei mie mi-e povață

Căci tot ce am e sufletu-i curat

Și merg cu pașii legănați prin viață

Cu chipul ei icoană, ce tainic m-a-ndrumat.