Timpuri

Mi-s palmele de doruri încleștate 

Într-un noian de frig și suferință

Puternică povară în credință 

Îmi sunt de-amaruri vechi îmbălsămate.

Sudori de timpuri răscolesc regrete

Printre ferestre-nchise ale inimii uscate

Prin care bat tăcute vânturi spulberate

Idei ale vieții ce se vrea concrete.

Pe fruntea rece-mi curg șuvoiele de lacrimi

Căci ochii mi-au secat de-atâta-ncrâncenare

Și-n loc de zâmbet pe buze-apar cu-nfrigurare

Cuvinte care mor în al trecutului vechi patimi.

Îndurare

Îmi șterg, tăcută, ochii pe-ndelete

De lacrimile curse în amurg

Ce au pictat obrajii cu regrete,

Nu mai sunt vii, ei acum doar îmi curg.

Mirare-mi este suferința oarbă

Prea grea de îndurat la asfințit.

Puterea toată  parcă-mi este slabă,

Îmi lasă trupul rece, covârșit.

Dă-mi, Doamne, mie, iar putința

Să calc din noi pe căile ce dor!

De-mi iei cu Tine până și credința

Ce rost mai am? Sunt simplu muritor.

Îndurare

Bătute-ți sunt, Măicuță, privirile de ghimpi

Și rănile lor calde pe-obraji ți se preling.

Ochii tăi sfinți pe-o cruce în noapte ți se sting

Iar rugile-ți tăcute răzbat ai morții timpi.

Aștepți îngenuncheată tu capul să ridici

Și să îți vezi Odorul mergând printre cei sfinți

Cu sufletu-ți de mamă implori marii Părinți 

Să-ți ocrotească Pruncul răpus de asprul bici.

Nu cerți ceruri deschise și nici nu te dezici

De soarta ce ți-i dată, ce îngerii ți-au scris,

Doar lași fruntea-ți  în balta cu sângele proscris 

Al Fiului căzut în mâini de oameni josnici.

Încă o cupă

De câte ori n-am ridicat spre soare

Eu ochii mei și-am început să plâng...

Dar lacrimile mele sunt doar boare,

Sclipiri de apă ce molcom se frâng.

Și șoapte-am răstignit în așternut de seară,

Ascunse în pridvorul buzelor călâi

Fără să ia contur și să răsară,

Ucise de-a durerii greu călcâi.

Am adunat mocnind tăcerea-n vene

Și-am înghițit amarul meu pahar,

Până la fund, sperând că de-l voi cerne,

Când voi deschide ochii, eu voi renaște iar.

Când

Când soarele răsare, poteci negre mâncând,

În negurile nopții pe lună alungând,

Când raza vie naște  zori calzi, adulmecând

A dimineții mantră spre ceruri aducând,

Când vise se destramă, în neștiut căzând,

Împrăștiindu-mi basmul, cu sufletul gemând,

Când realitatea intră ferești noi deschizând,

Pășind pe drumuri fade, speranța disipând,

Mă-ntreb stingheră zarea cu ochii adulând,

Împleticindu-mi brațul pe răni din trup curgând,

De glasul meu în rugă, icoană implorând 

Găsi-va calea vieții, pe ea blajin călcând?

Îngenunchind în taină, cu umbrele plângând,

Te rog, Tu, Doamne-al nopții, cu ochii fumegând,

Să-mi desenezi în stele, Cuvântu-ți blând punând

Să-ți înțeleg iubirea și voia...până când?

Povață

Și mi-a spus mama mie într-o seară:

Iubește omul, chiar de te-a călcat,

Chiar dacă vorba lui îți e ocară,

Tu iartă-l ca să ai de câștigat.

Nu-ți pierde ochii rătăcind la lume

Și nici nu te-ngloda în ce-are ea

Că totu-i trecător și nu rămâne

Decât ce ai sădit în urma ta.

Iar vorba mamei mie mi-e povață

Căci tot ce am e sufletu-i curat

Și merg cu pașii legănați prin viață

Cu chipul ei icoană, ce tainic m-a-ndrumat.

Dorință

De mi-ar da mie Domnul astfel de putință,

Aș răsădi în lume floare lângă floare,

Să înflorească-n ea din nou credință,

Speranță pentru viața viitoare.

Și vorba Lui aș picura-o-n stele,

Mărgăritar mocnind de drept cuvânt,

Să-nvețe omul taina lumii grele

Și să își plece capul până la pământ.

Iar trilul Lui suav l-aș polei în soare

Cu vorbele-i de duh neprihănit,

Ca versul lumii cu astfel de culoare

Să ușureze traiul ce ne-a fost hărăzit.

De mi-ar da mie Domnul astfel de putință

Iubirea pură-n suflet iarăși ar dospi,

Căci prea ne-nghite ura întru nevoință

Și noi uităm cu toții ce rost avem a fi.

Icoană sfântă

O, mamă, tu, icoană sfântă,

Sălaș trupesc uitat de moarte,

În tine, îngerii mă cântă,

Rupându-mă dintr-a ta parte.

Din trup cu trup eternitate

Zidești dospind sufletu-mi blând,

Doar carnea mâinii tale poate

Să plămădeasc-un om crescând.

O, mamă, tu, icoană rară

Pierdută-n vremi în asfințit,

Doar vocea-ți caldă de ocară

Visez să o aud șoptit.

Și ochii-mpresurați de grele

Poveri ce-ai dus în spate, mut,

Aș vrea să-i văd printre zăbrele

De timp trecut ce am pierdut.

Și mă închin pe înserate 

La ceruri ce nu contenesc 

S-arate-n nori, mijind în noapte

Icoana sfântă ce iubesc.

Noi

Noi suntem oameni părăsiți de lume,

Noi suntem duhuri risipite-n zare.

Într-un ocean mâncat de muze mute

Ne-mpreunăm și dăm vieții culoare.

Noi suntem vise închegate-n stele,

Suntem minuni în veci nemuritoare

Purtate-n brațe de himere rele

Plutim în zile mult nepăsătoare.

Noi suntem la un loc eternitate,

Bătaie cruntă de suflet plăpând

Și respirăm doar noi în realitate

Căci ce-i în jur e numai dor curgând.

Gândul unui liric

E ușor a scrie slove fără simț, fără culoare,

Când panelul tău descrie lumi uitate de visare,

Când nimica nu-ți e muză și în suflet pană n-are,

Creionând doar vagi cuvinte pe foi albe, plutitoare.

Dar când versul îți e zbucium și cuvântu-ngândurare,

Simțămintele prind tremur descriindu-ți gânduri rare.

Oare omul ce mimează că trăiește, poate oare 

Să-nțeleagă printre slove taina ta mistuitoare?

Sau citește doară scrieri îmbrăcate în paloare

Răsfoind pagini deșarte încărcate de duhoare?

Neștiind că-i murmur tainic versul tău ce limbă n-are

Te descrie el în vorbe prea banale și vulgare.

          

Revedere târzie

Se scutură castanii, pereții tăi sunt goi,

La ușa casei, mamă, aștepți cuvinte noi.

Se-ntunecă și cerul, apus la răsărit,

Tu, sfredelind iar zarea, noi tot nu am venit.

Printre oftat și lacrimi, pășești într-un pridvor

Înmărmurit de vreme și înghețat de dor.

Se scutură castanii, ochii ți-au adormit,

Aripile ți-s frânte, pământul le-a înghițit.

Aștepți tăcută timpul când vom veni și noi

Să-ți punem flori la poartă și-ntre pereții goi.

S-aprindem lumânare să-ți vezi tu drumul lin,

Printre morminte crude ni-i dorul doar suspin.

Între real și ireal

Cu clipe seci ne-amestecăm,

Le savurăm gusturi deșarte,

De parc-am vrea să descifrăm

Momente ce acum zac moarte.

Redecorăm vechi amintiri

Sculptate în trecut, uitate.

Ce suntem noi în povestiri?

Fărâme de neant stricate.

Ne zbatem doar să modelăm

Trupuri de timp închise-n ape,

Le reclădim ca să creăm

O nouă lume, să le-ngroape.

Nirvane seci în travestiri

Pășim semeți pe drumuri fade.

Mai răsunăm doar în psaltiri,

Căci în real duhul decade.